Ce vis nesfarsit, ce noapte ciudata

Când luna se-aprinde, lumina se stinge. În cameră vântul adie ușor. În inimă arde, lumina departe, în noapte am prins un fagaș pe un zbor. Cu clopoți d-argint, lumina am prins, și stransă-n într-un pumn, clincăitul l-am stins. Pe brazi nopturalnici, lumina adie, în case scânteie prinsă la braț, brațele clopotului să vină, să-nvie, dâra de vis din vechea frânghie. Doar luna-așa vie, așa moartă de timp, pe noi ne îmbie, ne golește fugind, rămâne în urmă un vis adormit, ne trezim dimineața, în visul din vis.

Ne trezim dimineața, un pic obosiți. Visul cel mare ne-apare-adormit. Visăm că muncim, că vorbim, că trăim, în timp ce visul ne șoptește puțin: “Fiule drag, departe plecat, la mine te-ntoarce când râu-o secat, sunt aici îndeaproape, aproape de tine, sunt tatăl tău drag, amintește-ti de mine.” Prin șoapte departe, vântul adie, și viața se scurge, pe-o scenă hazlie. Departe din vis ajunge un ton, tresărim, privim în dreapta, dar e doar un om. O strada o trecem, pe-a doua, pe-a treia. Și râul ne seacă picioarele-n loc. Curând privim viața, ce minune scăpată, ce joc aurit, dar e doar un joc. 

Când zăpada s-așterne, și râu-i secat, la vis ne întoarcem, cu capul plecat. Privim îndemulturi, poieni nesfârșite, dorințe și vise, și răni infinite. Si-n ciuda a tot, zâmbim peste ele, și zicem eh lasă, mai marile mele. Și zâmbete dragi, și nopți nedormite, și sânul iubitei, și zile-amagite, s-au dus într-o clipă, o clipa ce e, acum sunt departe, privesc înspre ele. 

De aici văd totul. 

Lumina și noaptea se joacă-mpreună, pe cer două stele își zic noapte bună. În glasuri infinite lumina adie, gol și nimic, lumina mă-nvie.

–

Acum sunt aici, o dragul meu tată, ce vis nesfârșit, ce noapte ciudată. O clipă aici, o clipă dincolo, misterul și visu-mpreună amândouă. Din doi frați gemeni, lumina se face, o clipă aici, o clipă dincoace. Din marea inimă, a visului tot, timpul se naște și timpul e mort.

—

2016