Cugetari la miezul noptii / Jurnal / 12.11.2016

Ne autosabotam .. exact prin lupta aceasta cu noi insine. Exact ca Don Quijote, in fiecare zi inalnim mori de vant pe care le vedem luptatori strasnici avizi sa ne ucida, si ne avantam vanjosi inspre ele. Noi suntem calaul si victima vietii noastre. Un film cu un singur episod, in mii de variante, care se repeta la nesfarsit. Tu. Parca totul e de plastic. Zambetele si durerile, nazuintele si incercarile. Toate arata ca niste bibelouri expuse frumos pe un raft. N-au niciun pic de viata si de sens. Si poate singura licarile de lumina vine din lutul ce se modeleaza zilnic. Sufletul necunoscut, fara ochi si urechi, care se muleaza in noi.

Aceleasi cuvinte, aceleasi tipare. Aceeasi maniera de vorbire. Toate ne conduc pe o linie, pe un drum, ne eticheteaza sa fim cineva, si nu altcineva. Putini suntem constienti de faptul ca vorbirea ne arata si ne eticheteaza linia pe care suntem. 

Un film trait mult prea personal. Iar emotiile ne leaga de el si ne face sa credem ca e al nostru. Ca ne apartine. Dar nu noi l-am filmat, nu noi l-am inventat. Filmul exista si va exista si dupa ce noi nu vom mai fi. Acelasi film, repetat la infinit.

Dezamagirea fata de ceea ce “stiu” ca puteam sa fiu ma impinge sa scriu. Exprimarea a ajuns singura cale de autoconfort in filmul acesta. Singura amagire ca pot face un sens din ceea ce se intampla. Singura amagire ca ceea ce simt eu are un sens. Dar uitandu-ma la miliardele si infinitele vieti care se nasc si mor in clipa in care eu scriu la laptop, uitandu-ma la infinitele guri care mananca si se hranesc unele pe altele, unele din altele, in clipa aceasta, cu siguranta scrisul si cuvintele mele, sunt doar o gura care mananca ceva.

Proiectam lumea pe ceea ce simtim fata de noi insine, la un moment dat. Si totul este foarte lipicios. Proiectia ne sta lipita de piele, de organe, de ochi, de organism. Nu o putem distinge, pentru ca este ca inca o piele de-a noastra.

Ma autosatisfac citindu-mi propriile texte si simtind cum ar fi de ajutor, sau ar fi apreciate si de ceilalti. Si nepublicandu-le niciodata din teama sa vad ca nimanui nu i-ar pasa. Asa mult jinduiesc dupa apreciere si recunoasterea valorii personale. Asa straina imi sunt.

“Omul” este ca o bucatica de gheata, care incetul cu incetul se topeste in el insusi, in caldura soarelui universal.

Daca uneori ceea ce ma entuziazmeaza si imi da viata mie, deranjeaza pe un altul, ce inseamna asta? Ce drept mai am eu sa proclam acea bucurie ca fiind veridica? Ca venind din interior? E clar ca e o bucurie a lumii false, a senzatiilor, a emotiilor. Ce bucurie poate exista cu adevarat, cand macar o fiinta este suparata?

Sunt dezamagita de mine insami. De lipsa mea de putere personala. De felul in care accept multe lucruri care nu-mi plac, de teama sa nu raman singura si neputiincioasa. De teama sa nu pierd oportunitati. Sunt dezamagita de neputiinta si de slabiciunea mea. Ma uit la mine, si cum sa ma mai incred in asa ceva?

La acoperisul lumii, la intuneric, ma dezbrac de toate, si sunt eu. Dar cum mai apare cineva, adevaratul eu parca se scindeaza in doua. Sunt dezamagita de mine si de lipsa mea de conexiune, de incredere in viata. In firul absolut al vietii. Nu am incredere. Dar nu din teama, ci din placere. De-conexiunea noastra de viata reala, este un drog, este o placere pe care ne-o asumam. Dar cum am ajuns aici si asa?

Rolul actritei care plange incanta mai mult, si trebuie jucat ca atare cat mai bine. Drogul de a ne simti rolul este cel ce dinamizeaza toata viata. Oare viata este o plictiseala din care incercam sa scapam?

Cu ce asociez plictiseala? Cu lipsa unui sens propriu adevarat. 

Nu contenesc sa imi imaginez la nivele foarte ascunse, scenarii peste scenarii despre mine si experienta mea. Traiesc parca in acest mod de a crea si simti scenarii inainte ca ele sa aibe loc vreodata.

Frica de lipsa unui sens ne imbie sa dam un sens lumii cu fiecare respiratie. Frica de lipsa unui sens este semnul acordului tacit pe care l-am facut cu noi insine.

Problemele emotionale sunt ca un ghiveci cu flori pe care trebuie sa il uzi continuu ca sa nu moara. Fara probleme emotionale casa ar fi goala, si noi ne-am simti plictisiti si singuri.

—

Jurnal 2016.