Despre intelegerea sufletului / lumea din oglinda / Jurnal / 13.06.2016

E greu, e cel mai greu lucru din univers, sa accepti ca nu esti nimic, nu stii si nu poti nimic, ca tot ce ti-a fost dat .. ti-a fost dat, ca tot ce ai infaptuit, ai infaptuit prin puterea care a infaptuit prin tine, si ca oricat de bun ai fi, in orice clipa, poti ajunge nimeni. E greu, e cel mai greu lucru din univers sa accepti ca nu stii nimic, ca n-ai niciun control.

Trairea sinelui in hazard, ar insemna cunostiinta ca in fiecare clipa poti sa nu mai fi. Sau cei dragi pot sa nu mai fie. Si asta este in regula. Si atunci nu iti mai ramane sa traiesti pentru ceva. Nu iti mai ramane sa traiesti pentru nimic. Iti ramane doar atat : sa indeplinesti ceea ce ai de indeplinit si sa multumesti ca poti face asta.

Si ca nimic din ce faci nu are o valoare. Nu primesti niciun premiu. Nu ai nimic de castigat. Faci ceea ce faci doar ca sa il faci, doar pentru implinirea clipei prezente. Nu exista un viitor, sau un trecut. Clipa prezenta e ca un imens organism ceresc, care se misca, se hraneste, evolueaza, doarme, canta, creaza, se descanta, danseaza. In timp ce ea face toate astea are nevoie de maini, de picioare, de minte, de suflet. Noi suntem organele clipei prezente, si nu avem nimic de facut decat sa fim ceea ce suntem facuti sa fim, prentru ca ea sa poata fi. Noi fara ea suntem nimeni. Iar ea exista doar prin noi. Asa cum noi existam doar prin corpul nostru, iar el exista doar pentru noi. Noi nu avem nimic de facut pentru noi, sau pentru alti. Doar pentru ea. Doar sa fim ceea ce se cere de la noi sa fim in clipa de fata. Atat. Nu esti rau, nu esti bun. Esti o exprimare de secunda, esti un proces care trebuie sa se intample. Cu cat nu ne lasam sa fim, fara sa mai vrei sa fim “ceva”, sau “cineva”, sau “asa”, cu cat nu ne depersonalizam, cu cat nu ne scoatem pe noi din calea noastra, cu atat suferim degeaba. E o suferinta falsa si inutila. Care nu se foloseste la nimic. Prezenta va fi mereu, cu noi sau fara noi. Si are nevoie de toti. Si ea este la fel ca noi.

—

Acum inteleg maestrii budisti si filosofia lor de viata. Sa fim nimeni. Sa nu ai nimic, sa nu te atasezi de nimic. Dar revin cu o completare. Aceasta prezenta, acest flow al vietii, exista cu sau fara noi – desi are nevoie de toti, asa cum noi avem nevoie de fiecare celula. Chiar daca murind una, se naste una nou, toate celulele sunt la locul lor in fiecare secunda. In lumea de fata, noi traim o versiune deja pervertita a lumii. In lumea din oglinda, acest flow exista prin noi, dar un anume mecanism ne este implantat prin sirul adnic inca de la nastere. Acest mecanism este unul de separare fata de simtirea instruirii clipei prezente, si inlocuirea instruirii sale cu legi, cu instruiri umane. Ce inseamna bine, ce inseamna rau, ce e bine sa faci, ce nu e bine. E ca si cum cineva a incercat si a reusit sa inlocuiasca aceasta instruire divina, prezenta doar in clipa de fata, cu un set imens de reguli, care o mimeaza foarte bine. Noi de aceea instinctiv ascultam de reguli, pentru ca undeva ceva din noi asteapta un ghidaj, o instruire pentru ceea ce are de facut. Ca o celula care asteapta unda verde sa transporte proteinele din sange.

Noi ascultam aceste reguli, multe si interne – inoculate prin ganduri si emotii – personale, pentru ca instinctiv ceva din noi stie ca are ceva de urmat, ceva de facut. Fiecare fiinta, fiecare organism, sub orice forma, primeste impuls de la Prezenta in fiecare clipa. E un impuls propriu pnetru fiecare dintre noi. Uneori misiunile sunt comune, dar si acelea au o nota de individualitate pentru fiecare. Fiecare fiinta sub orice forma primeste acest impuls de indeplinire/traire. Ca si cum Prezenta vrea sa isi miste mana, noi toti simtim sa indeplinim ceea ce este necesar (ceea ce simtim ca ne-ar placea cel mai mult sa facem in viata noastra), iar cand noi indeplinim acel lucru, mana s-a miscat, ea e multumita de ceea ce a reusit sa faca cu mana. Cand noi nu reusim, altii reusesc, nu este niciodata nicio problema. Si nu este un pacat. Nu pierzi niciodata nimic, si ai timp oricat sa indeplinesti sau nu acel impuls. Poate asta este libera alegere. Dar celulele care nu reusesc sa indeplineasca impulsul,sufera. De ce? Pentru ca impulsul este si cel ce ne hraneste. Viata care trece prin noi in timp ce noi face ceea ce simtim in sufletul nostru ca este cel mai bine si bun este si cea care ne da viata sa mergem mai departe. Fara aceasta viata, noi ne stingem, daca nu indelinim din cand in cand cate ceva. Dar toti indeplinim din cat in cand cate ceva si de asta suntem toti aici. Putem sa indeplinim cand mancam ceva ce ne place cu adevarat, cand te culci cand ti-e somn, cand spui ce simti cu adevarat, cand faci daor ceea ce iti place, etc. Atunci indeplinesti. (si aici se poate discuta mult, pentru ca de ex, noi avem o intelege putin diferita pentru sa faci doar ceea ce iti place, putand confunda uneori cu placeri mentale, placeri obsesive, etc)

Peste acest flow curat si curent, care se intampla by default, s-a suprapus un mecanism imens. Un mecanism cultural, istoric, biologic, menit sa ne insereze si alte reguli de urmat, pentru a nu putea fii 100% in acest flow. Ni s-a spus ca exista moarte, ni s-a impus un corp fizic supus unui scurtcircuit numit durere, ni s-au indus notiuni de rusine, de vina, de bine, de rau. Ni s-a spus ca trebuie sa fim ba slabi, ba puternici. Ba harnici, ba lenesi. Ba darnici, ba restrictivi. Incat sa ne ameteasca. Incat sa nu mai stim ca fiecare din noi are scrierea si misiunea sa. Are de indepliniti ceva anume, ceva specific ce se intampla doar pentru el. Unul trebuie sa fie harnic, iar unul lenes. Iar cel lenes trebuie sa il inteleaga pe cel harnic, si invers.

—

Asta ne este noua greu sa intelegem. Daca eu sunt harnic, de ce sa il ajut pe asta care nu face nimic? Raspuns? Pentru ca tu nu esti harnic defapt. Esti lenes. Esti un lenes care si-a pierdut chemarea lui de lenes. Si vrea sa fie harnic datorita fricii, datorita conceptiilor sociale, parentale si adn-ice care i-au fost inoculate.

Si tu lenesule, de ce ceri mila harnicului? Pentru ca esti un harnic defapt. Esti un harnic ce si-a pierdut chemarea. In lumea reala lenesul e lenes si harnicul harnic, si nici unul nu il influenteaza pe celalalt. Asa cum o pisica si un catel pot train bine mersi unul langa celalalt, daca au amandoi mereu de mancare.

Ceea ce ne face lenesi sau harnici, nu ar trebui sa fie o motivatie umana, ci una divina. Suntem amandoi hraniti de sus la fel de bine.

Dar aici, in lumea din oglinda, noi suntem harnici pentru a strange mancare, pentru a ne hrani, de frica sa nu murim. Si suntem lenesi pentru ca viata ne este indiferenta, pentru ca stim ca putem cersi si vom primi. Dar nu mai indeplinim ceea ce avem de indeplinit.

—

Aici in lumea din oglinda, lucrurile stau altfel. Aici sunt constant atenta la ce imi revine, cum sunt perceputa, si unde ma situez pe scara dintre propriile mele interese si valori de sine si propriile mele perceptii a realitatii cu privire la aceste interese si valori. Suna complex 🙂

In lumea din oglinda sunt prea multe reguli, si prea multe mecanisme, si mecanici. Totul e impartit in categorii, si sub-categorii, si sub-sub categorii, si tot asa.

Ma vad cum tot ce fac este 1. Pt a-mi asigura integritatea egoului 2. Pt a-mi urma chemarea sufletului. Si uneori 3. Pentru a ma feri de ce mi-e teama (face cumva parte din 1, dar nu cu totul). Viata zilnica se imparte asa.

Imi observ propriile judecati asupra mea. Si parca totusi nu pot fi complet detasata, complet observatoare, complet cartografianta. Chiar si cans scriu, sau relatez, am un fel de emotie. Uneori chiar am foarte multe emotii care se curg pe ele in cuvinte pe foaie. Alta data, nu am emotii, ci doar o chemare, un suflu care sufla cuvintele pe foaie, urmarind un fel de emotie/sentiment/profund si ascuns din mine.

Eu cand scriu practic nu fac decat sa incerc sa traduc cat mai bine un anumit tip de emotie in cuvinte. Iar de multe ori nici eu nu stiu ce voi scrie. De aproape fiecare data nu stiu ce voi scrie. Stiu doar ca trebuie sa scriu, ca am nevoie sa scriu. Si mereu ma simt mai eliberata la final.

Si imi dau seama ce interesant este acest proces. Si cat de putin stiu defapt despre mine. Chiar si cand scriu aceste cuvinte, eu uit cine sunt. Eu ma redau cuvintelor si emotiilor, si uit ca sunt mana care tasteaza, si ochii ce privesc monitorul. Daca incerc sa ma detasez, procesul pare foarte interesant.

Sunt legata de lumea aceasta printr-o acceptiune personala. Una facuta demult, candva, foarte puternica, si tinuta la un loc cu teama. Teama imprenjoara viata, tocmai ca sa nu ii sarim pragul cand vrem. Teama de moarte. Teama de necunoscut. Teama de a nu mai fi. Si parerea de rau de a pierde tot ceea ce ai devenit, ceea ce ai acumulat ca si expresie de sine, si personalitate in aceasta viata.

Mie de exemplu imi este teama sa mor. Pentru ca sunt atasata de persoana asta. De familie. De copacii astia, de persoana X, de persoana Y. Mie imi plac anumiti oamenii, copacii, natura, mirosurile. Si mi-ar parea rau sa le pierd. Si sa stiu ca dupa moarte trebuie sa fiu altcineva, si cine am fost pana acum nu va mai conta deloc. Adica am o experienta in spate, ma simt atasata de persoana mea. Parca mi-e draga, o cunosc. Incep sa o respect, sa o iubesc. Sa ma incred in ea. In fine 🙂

—

Stiu ca nu e a mea viata. Eu sunt un purtator. Un exprimator. Dar nu stiu ce sa fac cu aceste observatii. Ma vad ca in orice actiune urmaresc doar anumite lucruri, dupa cum am descris mai sus. Si foarte multe se refera la egoul meu, la personalitatea mea, la valoarea mea, la cum sunt perceputa, etc. Din pacate eu nu mai stiu sa fiu eu insami, mi-am pierdut contactul cu core-ul meu, care imi spunea tot ce am de facut in fiecare clipa, iar eu nu trebuia sa fiu nimeni, ci doar sa indeplinesc, iar indeplinind sa ma uplu de bucurie.

Aici in lumea din oglinda ai mereu ceva de demonstrat, tie .. sau celorlalti. Ceea ce inseamna tot tie.. Dar la o aruncatura inconstienta de bat mai incolo. Si toate aceste demonstratii, si actiuni super super subtile, mai subtile decat orice respiratie, vin dintr-un alt core al fiintei, toate dintr-un core comun. Si in acest core gasesc misterul fiintei mele de acum. In acest core sta definiti, linie cu linie programul meu. Structura mea. Din aceasta structura reiese ce tip de polaritate am, ce linii se pot crea cu mine, ce patternuri probabile se pot lipi si actiona cu mine pe parcursul vietii, bineinteles judecati personale, considerente, valori, placeri, etc. Iar eu urmez calea acestora. Nu calea fiintei, nu curgerea acea lina din fiecare secunda. Si acum am reactii de secunda, dar ele sunt minutios pregatite de patternuri si mecanisme de decizie f rapide. Daca calculatorul nostru a ajuns la milioane de operatii pe secunda, dapai creierul. Deci deciziile sunt asa subite, si “simtamintele” atat de la locul lor ca parca ai spune ca stii ce faci, si esti in flow 🙂

—

DN 2016 (JURNAL)