Jurnal al ororilor personale: 29.10.2019

Jurnal al ororilor personale

Incep un nou tip de jurnal. Desi mi-e teama sa-mi expun cea mai ascunsa latura a mea, asa direct in vazul tuturor, aceasta teama izvorand din alte nenumarate penumbre interne… fac asta in parte ca o incercare de disectie si analiza a ororilor, si in alta parte ca o maniera de a vedea cat de adevarate sunt aceste orori. 

29.10.2019

Fiecare zi ma pune in fata unei noi orori. Astazi: ura, neputiinta. Sunt defapt aceleasi orori, reciclate.. recirculate. Nu imi sunt noi, doar ca … pana acum mi-a fost prea dificil sa le privesc. Am preferat tot soiul de alte metode de a ma coopta cu ele, dar nu sa le accept sa le privesc. In partea pentru ca nici nu stiam ce putere are aceasta privire asupra lor, si in alta parte pentru ca… a le privi este uneori cel mai sfasietor, sangeros si abrutizant proces posibil. 

Astazi m-am trezit cu dorinta (provenita dintr-o sufocanta neputiinta) de a abandona tot acest proces. Poate si in baza vremii, prima zi mohorata de toamna, in sinea mea se misca o depresie usturatoare si in fizic o durere de cap. Nu mai pot, nu mai vreau. Nu simt ca exista vreun efect real la tot acest efort. Daca tot ce incerc, toata straduinta de a privii durerea, de a privii atrocitatile si ororile in ochi, daca pana si acest efort nu e decat un ranjet pe fata unui joker, care stie ca orice demers fac eu este oricum futil. Daca sunt intr-adevar, 100% capturata, imprizonata, si orice fac, orice… nu este decat fum in vant. Orice incercare a mea… doar un zambet pe gura unui joker. 

Recunosc, simt si pot sa percep… acest joker. Si mai simt ceva. Ceva ce nu reusesc sa privesc. O parte din mine. Din cauza acestui lucru pe care refuz sa-l vad, toate aceste orori sunt posibile. Imi este fara putiinta, nu stiu cum as putea vreodata, sa accept sa imi amintesc adevarul despre mine insami. Este o alegere! Simt ca pot alege asta daca vreau. Dar tocmai asta e… ca NU SUNT CAPABILA sa aleg asta! NU POT! NU STIU! NU REUSESC! E prea mult, prea sfasietor… nu sunt capabila.. Stiu exact cum sa fac, vad exact usa in fata mea, si totusi.. NU sunt capabila, nu pot sa fac acest pas. Nu am cum. Mi se pare mult peste orice putere de a mea. Nu pot. Si pentru ca nu pot sa fac acest pas, firesc… accept fara voia mea, intr-un fel, toate lucrurile care se intampla aici. Accept toate aceste orori, slabiciuni, dureri imense, sfasietoare spre nebunie, atacuri, tot… accept toata aceasta suferinta… doar pentru ca.. NU ma simt capabila sa pun mana pe acea clanta. Nu pentru ca nu pot, ci pentru ca… e ceva acolo. Se intampla ceva acolo. Si nu sunt capabila sa ma deal-uiesc cu acel ceva. Nu sunt capabila. 

Cand vad asa in scris.. acest lucru, pare atat de mic, atat de nesemnificant, ca o poveste a unui oarecare. In schimb.. cand ma uit la mine… si vad ce e … mi se invarte capul si efectiv nu reusesc, ma intorc stanga imprejur de langa aceasta usa… si imi zic “hai ca poate exista o alta cale, hai sa mai incerc si metoda asta” sau imi intorc imediat privirea. E ceva mult prea mult, mult peste ceea ce eu simt ca sunt capabila. Nu reusesc.

Si deoarece CHIAR NU MA SIMT CAPABILA sa deschid aceasta usa … raman si sunt aici. Si stiu ca jokerul stie asta, vede asta. Si vede alegerea mea.. se uita cum ma apropii de usa, ajung langa ea, si tasnesc brusc inapoi. El ma vede si stie alegerea mea. Stie ca eu aleg sa fiu aici, si tocmai de asta nu se sinchiseste deloc de mine si de ororile mele aici. Si ce orori… 

Ma simt destul de penibil si pierduta, deoarece… stiu sigur si ca… chiar daca ar veni cineva sa ma ajute, sa ma treaca puntea… as refuza. Stiu sigur ca … daca nu reusesc sa trec singura, degeaba am mai venit aici. Asa ca… sunt prinsa intre 2 nicovale. 

De mai multe ori gandul mortii fizice imi vine in minte ca pe o scapare. Ma gandesc ca daca mor fizic, adica.. daca ma trezesc la realitate – macar se termina totul, chit ca am reusit sau nu. 

Nu reusesc, asta e dilema mea cea mai mare. Usa e deschisa, dar eu nu reusesc sa imi gasesc nici macar un graunte de vointa sa trec prin ea. Nici macar unul. Si sincer… nu vad cum. 

—

Astazi am cules nuci. Si in timp ce culegeam nucile de pe la nucii din spatele terenului vedeam urme de nuci culese de altcineva. Cineva fusese acolo si culesese din nucii aia. Furie, indignare. Cum si-a permis. Ma uitam la cojile de nuci ramase in urma celui ce culesese … si ceva in mine se umplea de furie si ura. Era clar un furt. Si totusi… am incercat cu cata forta am avut sa raman prezenta, sa observ ura si furia, sa vad cum se manifesta. La inceput dialoguri interne. Ce i-as spune eu vecinului care tot timpul da tarcoale cu caprele pe langa terenul asta, era sa zic terenul meu… dar 🙂 Care eu? Dialogul se desfasura in capul meu, cum eu l-as goni, i-as spune ca eu m-am mutat aici ca sa fiu in liniste, ca nu vreau sa vad pe nimeni, sau cum l-as intreba direct daca stie cine a cules nucii aceia. Dialoguri peste dialoguri. Oricum mult mai putine ca anul trecut, cand am avut aceeasi senzatie dar cu o alta vecina. Intre timp am inceput sa inteleg cum merg lucrurile. Dialogurile, acum, au avut o scurta tasnire si atat. Am observat imediat aparitia lor, si imediat am cautat sa vad de unde vin: aha, ura, deznadejdea, neputiinta, violul si furia ca cineva a furat, fara sa ceara voie. Apoi.. in timp ce continuam sa culeg, am incercat sa observ cat am putut de mult aceasta furie, ura, fara sa mai caut solutii. Si… culegeam, si ma gandeam cum hrana asta ne-a innebunit pe toti. Cum ajungem sa ne furam unii pe altii, sa ne bucuram la bunurile altuia… la un mar de-al vecinului cazut pe jos… iata-l la picioarele mele. Parca straluceste. Ce bucurie sa poti lua ceva ce nu iti apartine. Ceva gratis. Si in timp ce ma gandeam la asta.. observam cum culegeam nucile cu rapiditate, repede repede.. de parca ar fi aparut cineva sa mi le ia, si trebuia sa ma grabesc sa le culeg repede, repede. Si am mai observat si ca parca.. undeva ascuns era si un soi de multumire, satisfactie, ca le culeg eu acum.. dupa ce am scuturat tot nucul, si le iau eu pe toate, uite asa… nu-i mai ramane nimic de furat. Si observand tot acest spectacol… am inceput sa-mi dau seama.. ca trebuie – macar sa incerc – sa schimb – macar putin – mersul lucrurilor. Era vadit ca toata aceasta experienta e doar un pattern, dar vai cat de intens se simtea, si vai.. cat de absorbita eram. Asa ca singurul lucru pe care l-am putut face… a fost sa las dinadinsul niste nuci acolo, fara sa le mai culeg. Nu am reusit cu multe, dar am lasat cateva. M-am gandit.. “poftim, astea sunt pentru tine”. “Acum cand treci pe aici te vei bucura ca le-ai gasit si le poti lua fara sa stie nimeni”. Mi-a fost greu sa fac asta, sa renunt in mod voit la ele. Dar… am vrut sa incerc. Apoi, pentru ca tot acest vecin a cules merele din singurul mar de pe teren, m-am decis… sa scutur marul si sa le culeg pe toate, ca sa nu mai ramana nimic de cazut pe jos si de luat. Asa ca am scuturat marul. Si mi-am dat seama, din nou, ca … daca continui asa ramane pattern. Asa ca … pana la urma m-am decis sa las toate merele pe jos sa vina sa le ia. Intai m-am gandit sa strang toate merele, sa le pun intr-un sac si sa ma duc frumos sa i le dau. Poate omul are nevoie de mere. Dar apoi.. am cercetat mai adanc in mine.. si mi-am dat seama ca… greul era sa le las sa le fure. Daca ma duceam si i le ofeream… era un pas, dar.. nu la fel de mare precum a ii permite sa le fure. Asa ca… am scuturat marul… am luat si eu 3 mere, si restul le-am lasat pentru el .. sa treaca pe acolo si sa se bucure ca le ia. Dupa m-am vazut cu cele 3 mere in mana.. ducandu-ma spre casa, si simteam o racaiala. Mi-am zis “bine, stai…” M-am intors si am lasat si cele 3 mere pe jos, impreuna cu celelalte. Si gata. 

Lucrurile astea sunt f reale. In timp ce culegeam alt nuc ma gandeam… ca ororile astea sunt f reale. Eu sunt departe de a fi o fiinta buna sau pozitiva. Si ca… adevarata mea putere – daca vreodata as reusi, dar nu cred – sta in a imi accepta parte negativa, demonica, uracioasa. Eu, adevaratul eu, sunt departe de a avea parti frumoase sau parti urate. Dar aici… acest personaj are. Eu vad acest personaj. Eu sunt el, acum. Asa ca… eu simt toate lucrurile astea ca si cum as fi eu. Si ma gandeam … e intr-un fel logic ca acum sa fiu despuiata de puterile mele. Pai.. cum ar fi sa rad pe cineva, sa-l descompun in molecule – doar pentru ca mi se pare mie enervant ca a furat mere sau nuci? E putin nefiresc. Dar cand esti acaparat de ura aia, de trauma aia, de neputiinta aia si de indignarea aia… poate poate ai fi capabil sa il scoti din existenta, doar asa, ca sa stii o treaba 🙂 Asa ca… cu siguranta puterile acelea e bine ca le-am lasat la intrare. 

Incep sa vad din ce in ce mai clar… e unica trauma in spatele la tot. Si are legatura cu consumul. Cu felul in care consumam ca sa ne asiguram existenta. E ceva ff anormal, si totusi.. am inceput sa-mi aduc aminte de ce e asa. Chestia asta vine de undeva de pe la nivelul zero. Acolo.. ca unii sa experimenteze, altii trebuie sa cante. Si cel ce experimenteaza aude muzica… consuma muzica, e firesc. Cineva canta… cineva face munca aia. Si asta se revede in tot aici. Copacul face munca de a face nuci. Eu iau nuca si o mananc. Ceva face munca ca aerul sa existe. Eu iau aerul si il respir. Si tot asa. Dar e dubios cum asta a ajuns aici sa fie traumatic. Ce se intampla daca raman fara mancare? Fara aer? Aici e buba. Moartea nu e atat de rea precum aceasta frica. Mai rea decat moartea .. e frica de moarte.