Jurnal : nimic

Faza cea mai ciudata este ca… miscarile mele.. nu sunt ale mele. In starea de observatie pura, am ajuns sa vad/simt clar cum, desi inspaimantator la inceput, miscarile mele nu sunt facute de mine. Iti trebuie enorm de multa prezenta de sine sa faci o miscare de la tine, si chiar si aceea inca nu este 100% miscarea ta. Sa misti mana, de exemplu. Ca tu, adevaratul tu, sa misti mana e un fenomen fabulos. Defapt.. nu noi miscam mana. Eu am simtit de acum 2-3 ani, odata intr-o noapte, cand intrasem intr-o stare de prezenta pura, m-am dus spre pat, sa ma culc, si am simtit clar cum corpul asta nu e al meu, cum mainile si picioarele astea mi s-au parut ciudate, am stiut clar ca nu sunt ale mele. Ca si cum m-as fi vazut dintr-o data intr-un corp de caracatita (eu om fiind). 

Cu cat stau in starea de prezenta pura / observatie pura / simtirea cat mai profunda a sinelui (toate una si aceleasi) incep sa simt / vad cu inspaimatare cum miscarile mele nu sunt ale mele. E ca si cum… eu ma gandesc sa duc mana la gura, si apoi cineva, cumva, imi face ca mana sa se duca la gura, intr-un sistem aproape regizat/robotizat. Zici ca cineva da play la filmul cu mana care se duce la gura, cand eu decid ca asta vreau sa fac/vad/experimentez.

Super ciudat.

Raman masca de uimire. Si de asta am ajuns sa inteleg clar ca sunt doar un observator. La inceput m-am prins ca sunt un observator al emotiilor mele, al starilor care trec prin “fiinta mea” adica prin vizorul meu / atentia mea. Mai apoi am inceput sa vad ca insasi setupul si scenariul in care ma aflu este o fabricatie de sorgintea unui film. Si mai apoi am inceput sa vad ca insasi miscarile trupului fizic sunt insasi niste filme derulate. Imposibil, incredibil de acceptat la inceput. Caci firesc.. daca nici miscarile trupului meu nu sunt facute de mine… atunci… ce fac aici? E ca observatia pe care am avut-o pe la 7 ani. Atunci am vazut clar cum eu nu ma misc niciodata din loc. Eu doar vreau sa ating o clanta de usa, ca sa deschid usa, si mie mi se creaza in minte scenariul cum ca am atins clanta. In minte mi se injecteaza simtirea clantei, si eu simt in mana ca si cum as fi atins clanta, dar eu nu m-am miscat nici un milimetru din loc. Asta e simtirea pe care am avut-o de copil, si dupa atata vreme reusesc acum sa o am deliberat cand intru in starea de observatie pura, desi .. e putin scary la inceput.

Ma simt pe mine ca o umbra in spatele tuturor lucrurilor. Intru adanc in senzatia de eu, in ceea ce sunt. Si lumea isi schimba complet forma, complet alte forme tacute incep sa ia nastere. O lume fara cuvinte, fara ganduri! Toata transmiterea si comunicarea mea cu lumea reala o fac cu zero ganduri, si totusi… ei ma percep si ma “aud” perfect. E ca o comunicare din “suflet” / “intentie” pura / unda de comunicare pura, intentionala. Se comunica cu zero ganduri si cuvinte, si totusi.. se comunita tot. Ceea ce in modul de comunicare reala poti comunica intr-o clipa si mai putin de atat (deoarece e emanatie sub forma de fascicol ca un soi de fotoni / unda de fotoni), iti ia poate o ora de expus in ganduri, 3 ore de expus verbal si 10 ore de scris. Si tu, prin comunicarea reala, ai spus-o in mai putin de o secunda si ai spus atatea.

De asta ma vad pe mine ca o umbra, pe care cand incep sa o simt mai profund, incepe sa-mi tremure genunchii “astrali” :)) ca astia fizici raman impietriti. Cand incep sa ma simt pe mine, adevaratul eu, incep sa tremur din toate incheieturile… si nu pricep de ce. Dar am priceput clar acum 6-7 ani cand, fara sa vreau, spontan, intr-o seara m-am decis sa intru in mine. Asa ziceam eu inainte la starea de prezenta pura, cand nu aveam inca termenii pentru asa ceva. Eu ma gandeam ca intru in mine. Si intram in mine. Si intr-o seara, eram cu lumina aprinsa, la mine in camera pe pat, si intr-o fractiune de secunda am intrat in mine si in fractiunea aia m-am si intors rapid, deoarece am simtit instant pentru prima oara, ca pot afla totul atunci. Si m-am speriat. Am simtit in acelasi timp ca daca merg mai departe “mor”, in ghilimele. Adica lumea asta se surpa si zero sanse sa ma mai intorc. Si nu eram gata. Dar de atunci in colo am inteles care-i gluma. Eu stiu deja totul, la modul propriu, 100% fizic. Dar nu vreau sa aflu, nu sunt inca pregatita. Totusi.. asta e singura cale. Sa ma pregatesc incat sa pasesc pe calea asta cand sunt gata. Stiu deja care e calea. Stiu deja ca am usa si mana mea stie clanta si cunoaste cum sa deschida usa, dar ma tem sa o fac. De ce? Habar nu am, dar intr-adevar, fac pe mine de teama ca ma voi dezintegra.

Probabil cum spun unii sunt prea indentificata cu eul de aici, cu persoanjul asta, sau cu cine stie ce alte scenarii din aceasta creatie. Da, e singura explicatie valida, pe care o si simt ca are sens in mine. Stiu ca eu ma tin pe mine aici. Restul, care par ca ma tin prizoniera, doar ocupa rolul, joaca rolul in scenariu pentru a-mi juca mie alegerea. Firesc.. daca vrei sa te joci ca esti prins undeva, cineva trebuie sa joace rolul ca te tine prins. Ca atunci cand eram copii. Cineva trebuia sa joace rolul ca te baga la inchisoare, daca va jucati de-a hotul si politistul.

Mi se pare super super bizara toata treaba. Si cu cat stau mai mult in mine in dau seama ca am zero preferinte pentru orice. Am zero emotii. Am zero dorinte de alegere. Doar privesc acest film, cu care sunt, se pare, indentificata intr-o masura sau alta. Si cand ajung sa ma dez-indentific, senzatia e asa alien, ca .. cum am zis mai sus, incepe sa-mi tremure genunchii “eterici”. Nu imi dau seama daca eu insami m-am bagat sa vad acest film, sau cineva ma forteaza sa fac asta. (stiu sigur ca aici in matrix sunt fortata sa privesc scenarii la care nu am aderat initial)

Ce se simte la mine 100% este ca am venit sa indeplinesc ceva anume. Era o treaba de facut, si m-am bagat “voluntar” :)) Nu neaparat voluntar, dar m-am bagat sa fac ce era de facut. Si stiu sigur ca nu sunt doar eu. Sunt mai multi ca mine, care au venit pe aceeasi unda de “treaba”, dar ne-am luat fiecare bucati oarecum diferite. Desi bucatile se si intersecteaza, in caz ca unul nu reuseste.