Soarele din inima oamenilor / vis / 7 Feb 2019

Un “vis” cel putin interesant…

Se facea ca eram un oarecare tip de printesa. Un soi de printesa/zeu care traiam undeva deasupra pamantului intr-un soi de casa japoneza suspendata pe piloane imense.

Casa aceea, foarte frumoasa, din lemn inchis la culoare, cu incaperi una in alta, podulete, camere, etc.

Traiam acolo de mult timp. Eram fiica unui soi de demnitar, rege, si prin casa se perindau tot soiul de fiinte/zei foarte iluminati, cu gandiri sclipitoare. Adica mereu veneau pe acolo si alte fiinte, etc

Cu timpul tatal s-a dus, iar eu ramasesem cam ultima, singura in acea locuinta.

Inca ma mai vizita un soi de baiat f inteligent.

Cumva ceva s-a intamplat, armata “intunecata” a aflat de situatie: ca ramasesem si traiam singura pe acolo, in toata “casa” si simtind momentul slab au venit sa cucereasca. Era noapte, i-am simtit cum au intrat, au invadat. Se apropiau de camera in care eram, asa ca l-am luat pe baiatul care era si el la noi in casa si am sarit pe geam. Pilonii casei erau foarte inalti, sanse de supravietuire cam zero, dar tot cumva am reusit sa dictez cu mintea scenariul ca voi cadea in mica piscina de dedesupt.

Pana la punctul asta trebuie sa povestesc ca viata in acest ansamblu, numit casa, care avea mica gradina, piscina jos si altele fusese in zilele de glorie ceva foarte frumos in care ma jucam cu multi asemeni mie, multe fiinte, fete si alte soiuri de “printese” se perindasera, ne jucasem si aveam multe experiente si intamplari acolo.

Am cazut in piscina. Piscina fiind jos pe Pamant si casa de sus fiind deja invadata nu mi-a ramas decat sa intru in lumea oamenilor. M-am dus si am fost ca ei, dar desigur ca acolo totul era fals, o minciuna si o ascundere, nu din vina oamenilor, ci din vina ca Pamantul era deja cucerit de ei. Care tineau oamenii intr-un soi de stare de prizonierat, intr-o stare de transa, dar oamenii nu mai stiau asta. Asa ca acolo fiind am inceput sa spun adevarul. Le spuneam oamenilor cum stau lucrurile, le evidentiam natura vietii, a realitatii si ca defapt puteau sa scape singuri din asta. Acolo m-am facut o studenta la facultate si in mediul meu acolo, la cantina, sau oriunde eram, eu revelam aceste lucruri.

Nu a trecut mult timp pana ca fortele teleghidate ale intunecatilor, armata lor de razboinici robotici, fara individualitate proprie, sa se prinda, si tot intr-o seara au intrat in cladirea caminului sau cantinei unde ma aflam ca sa ma prinda. Am reusit sa fug in imprejurimi.

Setupul exterior era complet altul de tot ce am vazut si citit in vreo era istorica. Era un soi de lume in care se construia cu mult lemn dar si ciment, orasele erau dezvoltate dar mici si cu foarte multa vegetatie, un soi de oras in mijlocul naturii mai degraba, iar tehnologia desi suficient de buna, nu era dominanta in viata oamenilor, multi traiau destul de basic, moderat, dar avand de toate. Aveau anumite tooluri de baza pentru a trai decent. Toti traiau decent, intunecatii ii lasasera pe oameni sa isi pastreze cat de cat un trai ok. Dar aveau, ca si aici, multi infiltrati peste tot… care tineau oamenii sub control. Oamenii nu stiau, nu mai tineau minte (mintile le fusesera sterse) ca au fost cuceriti, ca cineva le dicta si domina viata.

Am alergat intr-o padure de langa. Era prea intuneric si noapte si trupele astea fara minte erau multe si au venit din mai multe directii asa ca la un moment dat am decis sa ma pun jos pe pamant si sa renunt singura. Inainte sa ma prinda ei.

Au ajuns la mine, eu deja eram in afara corpului. Din corpul meu au facut tot felul de tehnologii si inventii. Tin minte cum din mana mea dreapta ii vedeam cum planifica un soi de arma, unealta, ceva cu laser, foarte puternica. Am fost o captura importanta pentru ei.

Acum nu mai existam acolo.

In schimb baiatul cu care am sarit devenise om pe pamant. El uitase totul si intrase in transa oamenilor de pe pamant. Era un simplu student acum, dar unul izbitor de impactant, deoarece ca si fiinta era altfel, de o cu totul alta sorginte interioara, si puterea lui se observa, chiar si asa amnezic cum era.

Acest baiat fiind real, isi ducea viata in mod normal. Mergea la acea universitate, facea lucruri cu colegii, dar mereu avea un soi de “ceva nu e in regula” in el insusi. Mereu privea viata putin suspicios, nu intelegea ce, dar nu era de acord cu lucrurile din jur. Si astfel dupa ceva timp el incepuse sa dea raspunsuri mai reale celor din jurul lui, daca cineva spunea ceva care era fals el intervenea si corecta, si incepea sa-si faca auzita vocea.

Curand acest baiat a inceput sa-si aduca aminte de mine. In sensul ca… ma simtea in inima lui ca pe ceva real, dar de care nu-si putea aminti. Si incetul cu incetul a inceput sa vorbeasca despre mine, sa inceapa sa zica adevarul in jur.

Curand, bineinteles, a fost interceptat de fortele robotice intunecate.

Atunci la un moment dat s-a intamplat o treaba interesanta. El incerca sa se mentina vertical intr-o conversatie. Avea intunecati in jurul lui care incercau sa-l convinga, sa-l adoarma cu cuvinte. Atunci i-am sarit in ajutor. E ca si cum m-am dus asa langa el, m-am lipit de corpul lui, el nu ma vedea. Si intr-un fel ii transmiteam ce era de zis in fata acelor intunecati, dar nu prin cuvinte, deoarece nu aveam acces la mintea sa, ci printr-un soi de senzatii de cunoastere, pe care el putea sau nu sa le descifreze. Iata ca a putut. A inceput sa simta senzatiile si sa isi aminteasca adevarul. Cumva, deoarece el era om, nu au avut voie sa il prinda sau sa il killareasca, ei tot incercau sa-l faca sa taca. Curand, avandu-ma alaturi vocea sa a inceput sa aibe si mai multa putere si oamenii au inceput sa-l creada, sa-l auda.

Nu mai stiu cum s-a desfasurat procedeul. Dar stiu finalul.

El a continuat sa spuna adevarul, sa desconspire lumea in care se afla si oamenii i s-au alaturat, au inceput multi sa se treseasca si ei. Toata asta s-a intamplat rapid in decurs de cam o saptamana acolo, unde .. apropo timpul era mult mai compact si plin de valoare. O zi era extrem de cuprinzatoate, nu zbura asa repede ca aici.

Pe parcursul saptamanii oamenii au inceput sa-si aminteasca de puterea din ei insisi, si fara sa combata fortele negative ci doar amintindu-si de puterea lor, a inceput sa iasa din ei un soi de soare imens auriu, o sfera aurie nu foarte stralucitoare, dar aurie, luminata, precum un soare la care te puteai uita. Si fiecare om trezit lansase pe cer un soi de astfel de soare, la inceput au fost unul doua, apoi spre finalul visului erau deja foarte multe.

Stiu ca ma uitam in sus spre ele si privelistea era fantastica. Nu a fost nevoie sa se bata nimeni cu cei intunecati, deoarece in lumina acelor bile oricum totul se vedea in clar acum, ceilalti oameni s-au trezit si vedeau falsul in care traisera. Iar intunecatii nu aveau putere asupra oamenilor decat daca oamenii credeau in ei, in lumea falsa, iluzorie creata de ei. Acum ca lucrurile se vedeau pe fata, datorita sorilor ce pluteau pe cer, nimeni nu ar mai fi crezut, asa ca nu mai aveau nicio putere. Au revenit sa fie vazuti ca fiintele micute si neterifiante care erau defapt.