Complicitatea victimei cu agresorul

Intre agresor si victima exista o relatie de simbioza. Am putea spune cumva, ca ei doi sunt mana in mana, si undeva in culise, beau o bere impreuna 🙂

Ce am observat eu. De fiecare data cand am fost agresata, eu in sinea mea eram parca intr-o relatie de complicitate cu agresorul meu. Agresiunea adevarata, nu este cea in care esti constient de faptul ca agresorul a agresor, si decizi sa iei actiunile necesare. Ci cea in care, accepti tacit in sinea ta sa fii agresat. Chiar si atunci cand fizic faci tot posibilul sa elimini sursa agresiunii. Victima este mai tot timpul intr-un acord subtil cu agresorul. Ea insasi, ceva din ea insasi, crede si ii da dreptate agresorului, sustinand si amplificand puterea acestuia. Si aici e schepsisul, pentru ca pot sa spun din proprie experienta ca victima chiar sufera, chiar se simte agresata, si si-ar dori ca totul sa inceteze. Schepsisul este ca deseori, in noi exista o scindare. Cand ceva traumatic are loc, fiinta noastra, deoarece nu poate coopta cu situatia, nu poate deal-ui, practic se scindeaza in mai multe fiinte. O parte din noi, atunci, se da de partea agresorului. Pe principiul “e mai puternic ca mine”, mai bine sa ma dau de partea lui. Aceasta parte, subconstient, incepe sa creada ca agresorul are dreptate sa o agreseze. Incepe sa creada ca ea este acel rol negativ in care agresorul o pune. Incepe sa creada ca este o persoana josnica, ca merita comportamentul primit de la agresor. O alta parte, in schimb, devine opusa acestei parti, si tipa, urla, injura si face tot posibilul sa ia actiuni negative impotriva agresorului. Si jura ca nu are nici cea mai mica legatura cu comportamentul traumatizant primit. Si mai este o a treia parte, care exista in orice, si anume partea care ramane in observatie neutra. Dar pe aceasta nu prea o simtim, deoarece nu are emotii, nu are ganduri, si pentru noi pare ca ar fi invizibila.

Deseori cel care ii opune opozitie unui agresor este partea care se afla in negare. Care refuza sa simta trauma, care refuza sa sufere. Iar cealalta parte, care deja e de partea agresorului, incepe sa se comporte astfel incat sa nu mai intre in radarul agresorului. Sa se dea de partea lui. De obicei aceste ambe fiinte, iau nastere intr-o fiinta, cand aceasta sufera o trauma din partea cuiva. Adica cand este agresata. In functie de situatie, fiecare fiinta neutra, va observa ca una din celelalte doua se manifesta mai mult ca cealalta. Ori partea care tipa, urla si cauta sa ia actiuni negative impotriva agresorului, ori partea care tace si inghite, sperand sa treaca totul mai repede. Si de obicei orice fiinta care trece printr-un act traumatic, le va folosi pe amandoua, ca sa vada care merge. Ei bine, nici una nu merge.

Din momentul in care suntem agresati de cineva, din momentul in care sufletul a fost afectat de o trauma, si a refuzat sa o simta, in el apare scindarea, disocierea de personalitate (cum ii spune in psihologie). Nici una din actiunile pe care le vom lua, folosind oricare din aceste doua noi fiinte/persoane, nu ne va ajuta sa scapam de agresor/trauma. Chiar daca fizic uneori pare ca trauma s-a incheiat, eu am simtit pe pielea mea ce inseamna sa treaca peste 15 ani si o trauma anume inca sa fie la fel de vie ca azi. Si cele doua persoane inca sa actioneze diferit in mine. Orice emotie care nu este digerata, simtita, ramane… si se infiltreaza in toata judecata, actiunile si deciziile unei fiinte, chiar daca evenimentul traumatic s-a terminat.

Complicitatea victimei, este ca ea insasi este un agresor, intr-un fel. Si cum este ea un agresor? Ea insasi se agreseaza pe ea, ea insasi se blameaza pe ea, ea insasi isi face taieturi in piele, crezand, blamand si injurand ceea ce este ea. Astfel ea se agreseaza singura, chiar atunci cand se da de partea agresorului. Chiar atunci cand s-a scindat, ea a devenit ea insasi un agresor pentru propria sa persoana. Crezand ca daca ea se agreseaza mai rau decat o poate face agresorul, acesta o va lasa in pace. Exact ca adolescentii care isi fac taieturi pe brate deoarece nu pot simti o anumita durere emotionala. Incearca prin acest mod sa isi creeze ei insisi o durere mult mai mare, din propria lor vointa, care astfel sa o anuleze pe cea care le-a fost creata fara vointa lor. Omul incearca mereu, chiar si cu pretul fiintei si sanatatii sale, sa isi demonstreze ca este in control. Uneori chiar si pana la suicid.

Ce este acel lucru, atat de greu de acceptat, atunci cand suntem brutalizati sau agresati de cineva? Care e cea mai mare durere? Faptul ca… este incorect, faptul ca suntem prea mici pentru a ne putea apara, prea neputiinciosi, prea nestiutori, prea fara putere .. ? Omul se teme cel mai rau de a-si simti propria neputiinta. De a recunoaste ce mic se simte defapt, ce neputiincios se simte el in fata vietii. Aceasta suferinta, este suferinta universului insusi. De asta datoria noastra, odata ce ne prindem, este sa ii facem un favor “universului” si sa simtim, sa acceptam, sa vietuim aceasta suferinta. Sa o lasam sa treaca prin noi, si sa o simtim. Sa incetam sa o mai refuzam. Si astfel, sa evaporam cele 2 fiinte scindate, create in dualitate, una si aceeasi, in forma. Fiinta plangerii. Returnarea inocentei.