Dualitatea perfecta: identificarea este respingere + Jurnal audio
Intelegere recenta: eu resping aceasta lume/experienta tocmai pentru ca inca sunt identificata cu ea.
O “revelatie” recenta a fost sa-mi dau seama de o extrem de geniala si subtila, poate una din cele mai subtile si de baza forme ale dualitatii in care ne aflam: identificarea si respingerea sunt una si acelasi lucru si ele se petrec concomitent in persoana identificata. Cel ce se identifica cu ceva anume se afla, in mod paradoxal, in respingerea acelui lucru. Superba si geniala compozitie, daca ma intrebi pe mine.
Ieri intr-adevar am inteles si ca respingerea mea pentru aceasta lume vine tocmai din (supriza) faptul ca sunt, inca, atat de identificata cu ea, cu rolurile si scenele ei. Eu inca cred si ma identific cu acest rol si personaj.
Si am mai observat o treaba: una e sa joci un rol si sa o faci cat poti de bine, distrandu-te sa joci rolul ala – exact ca atunci cand eram copii, si alta e sa incepi sa iei rolul in serios si sa te superi pe bune, si sa te bucuri pe bune, si sa faci spume la gura, si sa te consumi cu adevarat din fiinta ta. In romana e o vorba: “nu pune la suflet” / “nu pune la inima”. Adica… sa nu iei personal, sa nu te consumi, sa nu te identifici pe bune cu ceea ce se intampla. Totul e un joc, un teatru!
Diferenta intre fiinta reala (era sa zic magarul real) si actorii din jur, este ca actorii isi joaca rolul in cunostiinta de cauza, in NE-IDENTIFICARE cu el – in mod paradoxal. In mod paradoxal, ei NU cred in rolurile pe care le joaca si tocmai de asta reusesc sa le joace atat de bine si sa se distreze efectiv in acest proces. Magarii acestei lumi, fiintele reale, sunt (dintr-un motiv sau altul pe care nu mi-l amintesc) picati in adormirea, naucirea si hipnotismul ca ei CHIAR SUNT rolul acesta pe care il vad si il joaca. Ei chiar se iau pe ei insisi foarte in serios. Ei chiar pun la inima ceea ce i se intampla personajului pe care ei il observa. Ei chiar se consuma ei INSISI experimentand acest film. Habar nu am de ce s-a ajuns asa, si cum de e posibil, dar probabil ca exista un scop la mijloc?!
O alta treaba de care mi-am dat seama tot ieri, este ca.. in mod suprinzator, deoarece a fost zis de nenumarate ori, EU sunt TOT ceea ce vad/simt/aud/miros/gust deodata. EU sunt chiar ceea ce vad in fata mea, nu doar corpul meu! Ieri am vazut/simtit real treaba asta. Corpul meu parea o chestie atat de mica, ca m-a bufnit rasul, eu sunt tot ceea ce vad, intreaga scena, intreg “peisajul”. La fel, eu sunt tot ce aud, miros, etc. Sunt intreaga clipa de acum. Clipa si scena de acum sunt una cu mine.
Si atasez un audio in care, acum 2 zile, am identificat aceasta lupta pe care am tot dus-o de la inceputul experientei mele aici.