Jurnal de seara / Despre adevarata dragoste

Este o dragoste imensa in noi. Este in fiecare din noi. Este chiar sufletul nostru. Este imposibil de descris, dar am simtit-o acum. Este aceasta dragoste, defapt, tot ceea ce cautam aici, tot ceea ce ne dorim defapt…

Este aceasta dragoste, si felul in care ne-am umbrit de ea, toata sursa suferintei noastre.

Nu-mi dau seama… de ce, defapt, si cand… si de ce… m-am umbrit de ea. Cum, si cand am ajuns… sa nu o mai folosesc? Sa nu o mai… cunosc? Sa uit ca exista?

Si in locul sau, sa existe toate celelalte? Tot ceea ce a fost important vreodata, a fost in cautarea simtirii acestei imense dragosti, pe care o am in mine. Tot ce facem pe aici, nu facem decat din doua motive: pentru a ne feri de moarte – deoarece, nu mai stim nimic de aceasta dragoste, si pentru a o simti pe ea.

Oare chiar exist, tata? oare tu m-ai creat cu adevarat? De ce.. de ce.. de ce.. ne ascundem de fapt? Tot ce am trait pana acum, a fost si este o iluzie. Continua sa fie o iluzie, cu fiecare gand crezut, cu fiecare emotie imbracata si intruchipata ca un rol. Continua sa fie o iluzie, tot ceea ce te ascunde pe tine. Tot ceea ce nu canta notele tale pure, asa cum sunt ele.

Ok… si ce sa fac de acum? Nu stiu sa simt aceasta dragoste, nu stiu sa o folosesc. Habar nu mai am de ea… Ce sa fac de acum? Nu stiu sa ma port in lumea asta decat cu instinctele native si programele primite. Si niciunele nu te mentioneaza pe tine.

Pentru ce.. tot acest chin vesnic? La ce serveste el defapt? Pentru ce ne jertifim atat, pe aceasta cruce? E hilar cum oamenii il privesc pe Hristos cu admiratie pentru jerfa sa, dar nu isi vad cum ei insisi isi jerfesc propriul suflet in fiecare zi, cum multiplicat de milioane de ori sufera mai mult decat Isus a suferit pe cruce. Poate de asta si empatizeaza asa de mult cu el. CHiar nu ne dam seama ce ne facem noua insine? ? ?

Ce ne tine atat de captivi? De e necesar aceste momente subite si precare de simtire pura, pentru a-mi aduce aminte? Ar trebui sa stiu prin fiecare por, in fiecare clipa, in fiecare senzatie si simtamant aceste lucruri. In schimb, eu traiesc in uitare completa aproape. Chiar si atunci cand mi se pare ca nu traiesc, defapt o fac. Doar acum, aici, in aceasta clipa, in care simt dragostea din mine – incep sa exist cu adevarat.

Si unde sunt eu in restul de 99,99% ? Cui ma daruiesc eu atunci? Unde se duce sufletul meu in acele momente? E o intrebare serioasa.

—

Cum de am ajuns asa, aici. Sunt om… cu semnul intrebarii. Sunt in experienta asta…. Desi nu cunosc o alta. Nu-mi vine sa cred, e oare posibil asa ceva? Pare mai SF si mai departe ca orice, sa traiesti din adevar, din aceasta imensa dragoste din tine. E o dragoste reala, justa. Care lumineaza si face ca lucrurile sa fie clare, juste, reale. Chiar asa cum sunt ele.

—

Nu stiu daca am o sansa reala de a ma simti pe mine, in adevarul a ceea ce sunt. Dar simt in schimb pacalirea a ceea ce fac zilnic, moment de moment, in care nu sunt prezenta, constienta, si in care nu triaesc din aceasta dragoste.

In toate clipele in care ne tememe, ne facem griji, sau gandim ceva, sau imbracam o emotie si o jucam in exterior, sau mai ales… o credem, o traim, o vietuim … Noi traim defapt nimic. O emotie vine si pleaca. Azi una, maine alta. Acum una, maine alta. Acum un gand, maine un altul. Dar ceea ce e in noi, e mereu acolo, si asteapta neobosit sa fie vietuit. Ma intreb… oare e posibil sa vietuiesc acel lucru, in locul acestor lucruri? In lumea asta? oare e posibil? Caci sincer, nu stiu cum sa fac asta, nu ma pricep. Nu stiu decat ceea ce am invatat din patternurile vazute in exterior. Si sunt pe teren gol. Nu stiu cum se face. Nici macar nu stiu daca e posibil….

Toti avem in noi o imensa, unica, dragoste. E singura dupa care tanjim defapt.

DN2018