Pădurea de oglinzi

Inima mi-e mică uneori. Atât de mică ca nu o mai găsesc.

Ca o casuță ascunsă într-o pădure deasă. O casuță care își schimbă mereu locația și nimeni nu poate ghici unde se va găsi data viitoare. Asa și eu: mă găsesc uneori căutând-o de zor, pornesc în pelerinaje lungi, mă întorc istovită și apoi plec iar. Iar în drumurile acestea spre ea am călătorit mult dar nu am ajuns să cunosc nici acum toată pădurea. Deși au fost atâtea locuri magice găsite în pădurea aceasta, în timp ce îmi căutam căsuța, încât și căutarea mă umple de un fel de bucurie efervescentă. Alteori de tristețuri și neințelegeri și alteori de revelații supreme în care descopar că port mereu casuța cu mine.

Dar se intamplă sa uit..caraghios aproape..căci credeam mereu că odată luminată o cale nu se mai poate uita. Dar iată, demonstrez contrariul, caci eu o uit des..chiar mai des decât îmi place să recunosc. Ca un amnezic uneori, plec plină de indârjire zicându-mi că o voi găsi de data asta. Și apoi ca un copil în fașă plâng când văd că a fost mereu cu mine. Frumos și jocul asta, ca o padure de oglinzi..

—

DN2010