Topirea “oglinzii”/creatiei si scopul real

Ce se intampla cand pui doua oglinzi una in fata celeilalte ? Se vor oglindi la nesfarsit. Ceea ce este cazul uzual al oamenilor oglinda, care nu termina niciodata de oglindit unii altora tot soiul de “intelegeri ” si “adevaruri” 🙂 Practic nu e nici un adevar, ci se reflefta fractalic, la infinit, structura codului/matricii oglinzii in sine. Falsa lumina cum ar veni, care se afla peste tot in jur. In afara unui real care sa vina si sa lumineze oglinzile, acestea continua sa se reflecte la infinit unele pe altele, ca intr-o padure in care nu exista niciun om sa o priveasca.

Un om real pana la urma ajunge sa arda oglinda, daca reuseste sa o vada. Pentru ca privirea unui real arde totul. Tot ceea ce nu este nimic este ars, si intors din nou in nimic, in zero, in potentialul total, in tot. Sigur ca, in mod paradoxal, imaginile privite sunt singurele care nu pot fi arse.. deoarece… ele sunt tot nimic 🙂 Sunt doar reflectia realului, care el insusi este nimic. Lumina nu poate arde lumina :)) Laserul nu poate arde laserul. De asta “realii” sunt atat de prinsi aici. Deoarece nu pot face sa dispara “imaginile”, ele sunt deja nimic. Singura care este “ceva” si singura care poate fi arsa de lumina adevarului, intorcand-o in nimic si astfel nascand-o pentru intaia oara…. este chiar oglinda. Singura viata a acestei lumi e data de negatia/respingerea fiintelor reale de a privi, nu imaginile, ci oglinda in sine (! atentie). Pentru ca asta e scehpsisul.. oamenii reali au ajuns sa stea cu nasul in fundul imaginilor reflectate, iubindu-le sau urandu-le, pierzand din vedere exact cheia de sub nasul lor… oglinda insasi! Efectiv ori n-au habar ori refuza sa priveasca insasi oglinda. Materialul ei, faptul ca ea exista! Nu numai imaginile vazute de ei. Well… aceste oglinzi sunt scopul nostru aici, nu imaginile reflectate. Ca sa putem “privi” oglinda, trebuie intai sa ne scoatem atentia din fundul imaginilor. Oglinzile trebuie privite. Odata privite, ele se topesc in privirea noastra, capatand pentru intaia oara viata. Pana sa fie privite erau ceva “mort”, adica static (opusul la viu = este static, nu inexistent. opusul argintului viu = stana de piatra, static, ceva permanent nemiscat, neschimbat, repetitiv). Odata privite.. se fac nimicul viu. (defapt devin un soi de opera de arta vie, mai multe despre asta am scris aici: “Joaca cu lumina”). Si asta e tot schepsisul/scopul jocului.

Noi suntem precum un Narciss care a cazut in cel mai mare vis admirandu-si propria reflexie in luciul apei. El a uitat complet ca si apa exista, nu numai imaginea lui din apa.

Partea nostima este ca ceea ce noi numim oglinda este insasi creatia (statica/moarta) in care ne aflam 🙂