Inima puzzle-ului

Ieri am identificat un scenariu/trauma foarte ascunsa si interesanta, pe care, ca si ceva nou – m-am hotarat sa il expun – poate ajuta pe cineva sa vada mai clar cum functioneaza si cum se desfasoara aceste scenarii. Amintesc, din nou, ca tot ceea ce noi consideram a fi traume sunt doar un soi de povesti/scenarii, bucati din filmul mai mare la care ne uitam acum. A avea o trauma inseamna doar ca pe diapozitivul asignat tie, se afla aceasta poveste! Tu, adevaratul tu, este departe de a avea traume, frici. Tu esti zero, nimic absolut. Traumele, fricile, culorile, sunetele, gusturile, emotiile, etc – toate astea sunt forme! Formele vin si pleaca, apar si dispar, se nasc si mor. Tu, adevaratul tu, esti atentia care vede formele venind si plecand! O trauma existenta care dispare in vant cand este privita. Tu esti cel ce exista si cand trauma inceteaza sa mai existe. Tu esti departe de a avea traume, pentru ca tu, adevaratul tu, are nimic. Are zero. Detine zero lucruri. Adevaratul tu este doar un fluid incandescent de atentie vie.

Sa revin. Ieri – datorita unui eveniment – o trauma foarte puternica s-a aprins in spectrul observatiei mele. Am devenit aproape doborata, contropita, de un soi de monstru (metaforic vorbind si totusi.. nu) cu mai multe capete. O trauma profunda, care gemea in mai multe emotii in acelasi timp. Ca un soi de monstru/dragon cu mai multe capete, fiecare capat tipand si cantand o trauma/poveste/emotie distincta. De la rusine, frica, vinovatie, indignare, ofensare… pana la nimicnicie, necunoastere, miicime, plangere, ascundere, si altele. Toate aceste emotii gemeau din acelasi dragon/monstru, dar sub forme diverse, si toate aveau dreptatea lor.. si toate ma indemnau sa le dau dreptate, sa le vad, si sa actionez cum ele cereau. Am stat aproape ca paralizata, aproape simtind ca mor la nivel energetic, era totul prea puternic, prea mult sa mai pot face fata, prea greu sa le privesc pe toate tipand in felul in care tipau. M-am tinut cat am putut de bine de acel ceva invizibil si am incercat cat am putut sa raman drept, in picioare, in mijlocul lor .. privindu-le si incercand sa ascult, sa le las sa vorbeasca, sa se manifeste, sa urle, sa distruga totul ca un uragan (asa pareau ca sunt) daca asta au nevoie. Si am simtit destule forte acolo, chiar si una care ma punea la incercare sa vada cat rezist. In acel amalgam… am dat nas in nas cu o trauma foarte interesanta. Trauma unui copil tradat de proprii parinti, de propria familie. Trauma unui copil dat pe mana “lupului” cum ar veni, de catre cei in care avea cea mai mare incredere. Trauma unui copil vandut lupului de catre proprii sai parinti/familie. Momentul acela al realizarii, clipa aceea in care.. copilul a inteles ceea ce tocmai se intampla, momentul acela cand a inteles ca este vandut, tradat. Clipa aceea unica a creat un hau fara margini, ceva in el care s-a stins, a murit.. neputand sa suporte, sa gestioneze acea durere. O mare parte din acel copil si-a dat shut down, iar acea mare parte a intrat intr-un soi de coma, un soi de somn profund in care sa nu mai fie prezent la ceea ce a urmat. Iar partea care a ramas prezenta, a devenit ea insasi aproape o fantoma, ceva care, ne avand metodele sa faca fata acelui eveniment, faptului ca ai sai parinti sunt cei care chiar l-au dat, l-au vandut, si nu oricui.. ci celui care urmeaza sa il tortureze, sa il violeze, sa ii faca rau in atatea moduri necunoscute. Prea mult pentru ca un copil sa poata face fata in mod constient, prea mult pentru acel moment, cel putin. Asa ca o buna parte din copil s-a auto anihilat singur, cam 80-90% din acea fiinta s-a pus singura in coma, neavand mijloacele de a face fata la ceea ce urma sa se intample si mai ales neputand intelege cum, de ce… neputand face fata intrebarii “de ce mi-au facut asta?“ Parintii, familia, acelui copil erau tot ceea ce acel copil considera ca suport, singurul fir prin care el isi vedea existenta sa existand. Ei erau tot ceea ce el vedea ca si suport, ca nutritie. Fara ei el nu stia cum se poate exista. El se stia pe sine prin ei. El se experimentase pe sine in mijlocul si prin ei, prin acel grup/familie, de cand exista. Acolo era toata lumea lui, acolo dansau impreuna, se exprimau, se jucau unii cu altii. Tot ceea ce stia despre sine era legat de ei. Iar acum ei, tocmai ei, fusesera cei care nu numai ca il abandonasera dar il si dadusera pe mana cuiva care avea sa il chinuie si sa il barbarizeze in atatea moduri nebanuite. Acel copil nu a putut, nu a avut – la acel moment – mijloacele prin care sa vada situatia asta in adevarul ei si astfel sa poata opera asupra sa. Asa ca tot ce a putut face in continuare a fost ca el sa invoiasca sa fie sclavul lupului, fiind barbarizat, violat, ranit si suportand toate imaginatiile macabre ale lupului. In acest demers, cu doar 10% sau mai putin ramanand din el in mod constient, acel 10% nestiind altceva decat ideea de grup, de familie, acest copil nu a stiut sa faca altceva decat sa se dea de partea lupului ca sa poata supravietui psihic si sa fie in continuare alaturi de cineva. Asa ca acest copil decat sa ramana singur a acceptat ororile lupului. Asta a fost singura metoda pe care acest copil a gasit-o ca sa poata coopta cu ceea ce a urmat, el insusi nestiind altceva despre viata, simtindu-se complet gol si fara aparare. Astfel, ca sa poata coopta cu situatia, copilul in mod deliberat a ales sa isi imagineze ca actele lupului sunt totusi ceva care e atent la el. Lipsindu-i atentia familiei, si firul cu care era obisnuit, el a inceput sa isi spuna ca actiunile lupului sunt totusi un soi de atentie si ca decat nimic… mai bine totusi asa. Astfel copilul a ajuns sa se considere pe sine, din propria sa vointa, sclavul lupului si sa actioneze in maniere incat lupul sa fie multumit de el. Dupa miliarde si miliarde de ani de torturi … singurul mod prin care acest copil mai intelege atentia este doar cand ceva il tortureaza, doar cand ceva ii creaza durere. Atunci el considera ca este iubit, nutrit, vazut. Chiar daca lupul nu a avut vreodata interesul sa il nutreasca, sa il vada, sa il iubeasca, acest copil a ajuns sa vada in torturi .. un ochi care totusi, chiar daca sub forma barbara, il observa. Acest copil inca nu stie daca el poate exista si daca exista in absenta oricarui ochi care sa il priveasca. Si asta e trauma majora, pentru care acest copil accepta si azi sa se simta torturat, decat sa se simta liber. In acea libertate pare ca nu este nimic. Parintii lui nu mai sunt acolo … lupul nu ar mai fi acolo.. deci.. ce ar fi acolo? Ce ar fi in acea libertate? Unii oameni se tem atat de mult de libertatea aceea .. ca prefera in schimb sa traiasca cele mai mari torturi, de milioane si milioane de ani incoace, doar ca sa simta ca ceva totusi este atent la ei, ii vede. Doar ca sa nu simta ca raman nesustinuti, nepriviti, in total gol. Asta e gluma acestui virus/lup : lupul asta e avid sa ofere atentie, sa te vada, dar asta doar ca sa faca ce vrea cu tine. Tu daca vrei sa fii vazut, daca a fi vazut este singurul tau mod in care stii a exista, accepti pana si teroarea, barbarismele, violul, cruzimea… decat nimicul absolut.

Asta e una din traumele majore cu care avem de a face aici, care se manifesta fractalic in mii si mii de nivele si forme. Aceasta trauma majora se afla prin tot si prin toate, si este una din stalpii de baza ai acestei realitati. Acest copil traumatizat! Intrebarea este: cum putem invata acest copil despre libertate? Lupul deja a incetat sa mai existe. Lupul a exista o perioada, si-a facut treaba si a plecat, sau a fost inghitit de un lup mai mare si a disparut. Dar copilul a ramas pe veci asa, creandu-si lumi in lumi, in lumi, re-creand din nou si din nou aceeasi tema, in continuare fiind captat in propria trauma, ne mai stiind cum sa iasa de acolo. Ideea e ca.. dupa atata timp, nici macar nu mai tine minte ca mai exista o iesire. Si de asta noi, cei aflati aici, suntem atat de pierduti. Noi traim puzzle-ul acestui copil. Noi acum chiar nu stim iesirea, pentru ca… noi am luat asupra noastra acest puzzle, aceasta poveste, pentru a ii arata acestui copil cum se face, cum se iese de aici. Si pentru ca el nu stie iesirea nici noi nu o stim, cat timp suntem aici in joc. Doar partea din noi care e din afara acestui puzzle/joc, din afara acestei traume o stie. Cu mintea de aici nu avem cum sa stim care-i solutia. Doar partea reala din noi, doar viata din noi, ii poate arata acestui copil care e iesirea. De asta… cu mintea pe care o avem aici, cu creierul asta, vom pricepe care e iesirea.. doar dupa ce vom iesi.. si chiar in acel moment si copilul o va stii 🙂 Asta e frumusetea. Acest copil are atata nevoie de a fi ajutat! Usa e deja deschisa. Lupul a murit demult. E momentul ca acest copil sa isi trezeasca partea pe care a pus-o la culcare atunci demult, acea 90% pe care a pus-o in coma, deoarece nu putea sa faca fata la ce a urmat. E momentul ca acest copil sa isi revina din nou la viata, la adevar. Adevaratii lui parinti il asteapta acasa… si duc dorul de el. Noi suntem aici sa inviem acest copil, sa ii aratam cum se face. Usa e deja deschisa. Inchisoarea a ramas doar in mintea si celulele lui. El s-a inchis singur in aceasta inchisoare in care se auto traumatizeaza singur, recreand povestea parintilor si al lupului, din nou si din nou – doar ca sa aibe senzatia ca nu este singur, ca cineva totusi… il vede.

Astfel se arata una din traumele cele mai profunde ale acestui joc/puzzle in care ne aflam. Si am impresia ca sunt mai multe astfel de traume, dar toate sunt similare si provin din aceasta. Si mai am impresia ca .. fiecare fiinta reala are o bucata importanta din acest puzzle – care sta in mainile ei sa fie dibuita. Fiecare din noi am venit sa invatam acest copil, sa il scoatem de aici si sa il aducem la viata. Si fiecare din noi am luat asupra noastra o parte din acest puzzle si deci fiecare din noi avem o bucatica din aceasta trauma pe care o vedem extrem de aproape, extrem de bine, si astfel.. noi insine am trait pe viu toate torturile pe care acest copil le-a trait. In total.. toate bucatelele noastre sumate, duc spre o unica trauma majora. O unica trauma.. care a declansat totul si care este insasi inima acestui intreg puzzle.