Cea mai buna depictie a conditiei noastre aici / Sfera prismatica / Containerul de vietuire

Pe coperta albumului Pink Floyd, “The dark side of the Moon” se arata conditia fiintei noastre reale aici, in realitatea iluzorica / din oglinda. (ma feresc sa-i spun matrice, deoarece nu-mi place sa folosesc cuvinte iconice). Mi se pare nostim cum arata ei adevarul, prin tot soiul de filme, arta, muzica, etc.

Fiinta celor reali, este ca un laser, ca 1000 de centrale nucleare, ca un fulger, ceva incredibil de puternic, cum nu exista similar aici pe “pamant”. Odata intrat in realitatea din oglinda / matrice / prisma, etc … fascicolul luminos se frange in multe bucati. Secretul nu este ce era inainte, si ce devine dupa, ci secretul sta insasi in prisma, care devine “corpul” nostru / spectrul nostru, prin care vedem lumea, pe tot parcursul sederii noastre aici. Este ca si cum fascicolul alb nu se vede pe sine, si nici prisma nu o vede, ci vede doar fasciculele “curcubeice” proiectate pe perete. Prisma in schimb reprezinta “diapozitivul” care seteaza felul in care se refrecta lumina pe pereti. Daca prisma e din cristal, lumina se refrecta intr-un fel. Daca e din sticla, se refrecta in alt fel. Daca prisma are impuritati, de exemplu, bule de aer in interiorul sticlei, nisip sau diverse conglomertate in interiorul cristalului, atunci lumina apare in alt fel.

Noi traim intr-o astfel de prisma. Doar ca nu arata ca un triunghi, ci ca un soi de sfera prismatica, multi-fatetata, creata din multe triunghiuri. Ca un cristal sferic, similar acelor globuri de craciun, doar ca (,) cu enorm de multe fatete, milioane de fatete. Lumina intra prin aceasta “sfera” prismatica, si iese pe partea cealalta distorsionata de mediul sferei si “lucrurile” aflate in ea. Cand omul vorbeste despre sine insusi, si zice “mi-am dat seama ca am o frica de intuneric”, nu este corect. El insusi n-are nicio frica de intuneric. In sfera prin care el trece se afla ceea ce putem numi o “frica de intuneric”. Fricile, emotiile, etc … sunt constructii statice, ca si caramizile, dar organice, in sensul ca au o semi inteligenta proprie, se misca, etc. Sunt similare unor programe pe calculator, sau fiinte. Dar ele opereaza doar cu un anumit set de date / preferinte / obiective. Nu sunt fiinte in adevaratul sens al cuvantului, ci mai degraba entitati robotizate / mecanice. Aproape statice, din punctul de vedere al fiintei reale.

Oamenii astazi, nu mai cunosc aceasta sfera, nu mai sunt constienti de ea. Ei se cred pe sine acea sfera/prisma. Ei cred ca fricile, traumele, preferintele lor, sunt ei insisi, sunt ale lor. Dar nici mai departe de adevar. Fiinta reala nu are preferinte, nu are frici. Fiinta reala e un soi de laser imens de puternic, capabil sa distruga sau sa creeze lumi intr-o singura clipa. Ceea ce noi privim ca fiind fiinta noastra interioara nu poate fi simtit. Ceea ce noi simtim este defapt prisma pe care o avem in subordonare. Propria prisma prin care trecem, propriul diapozitiv. Desigur ca aceasta sfera e in total controlul nostru, si desigur ca, totusi, nu este inventata de noi. Si in acelasi timp pe aceasta sfera/prisma/container de vietuire/diapozitiv multi adauga elemente. Toate programarile care s-au facut de cand suntem mici, si de-a lungul vietii, s-au facut pe aceasta sfera, nu pe noi insine (asa ceva este imposibil). Programarile s-au facut pe filmul din diapozitiv, pe interiorul sferei. Aceste adaugari ne influenteaza ceea ce vedem proiectat pe perete. Noi avem 100% putere asupra a ceea ce se afla pe diapozitiv. Nu avem putere in schimb asupra culorilor si umbrelor de pe pereti. Ele sunt doar proiectiile propriei noastre fiinte/lumina prin diapozitivul pe care il avem in subordine. Asta nu mai cunosc oamenii. De asta psihologia functioneaza. Deoarece ajuta omul sa “se cunoasca pe el insusi”, adica sa devina constient de sfera in care este inserat. Asupra sferei si continutul ei avem o enorm de multa putere. Putem schimba cam orice lucru de pe acolo. Si manifestarile exterioare se schimba, deoarece odata eliminat ceva de pe film, logic, nu mai are cum sa apara pe perete.

Eu recomand folosirea a ceea ce numesc “simtirea sentimentelor”, desi nu e 100% corect spus, dar folosesc acest termen pentru ca se intelege mai usor. De fiecare data cand ceva ne bucura imens, sau ne supara imens, trebuie cercetat, trebuie sa ne indreptam atentia spre acea parte “nevazuta” din “noi insine”. Nici ceea ce ne bucura, nici ceea ce ne supara, nu reprezinta ceea ce suntem cu adevarat.