Fara titlu5

La inceput pare ca esti singur.
In negura templului
te perpelesti si taci,
incins de-o teama scurta,
avara si profunda,
te faci ca nu mai vezi
si-ncepi sa te prefaci.

Dar mai apoi revine,
ca intr-o primavara,
dorul de adevar,
de-o liniste usoara,
si asa cum o mireasma
apare si seduce,
ti-aduci aminte bine
de cine te conduce.

Incepi sa vezi si simti
ce-i adevar au ba,
incepi sa nu mai crezi
in toti din preajma ta.

Si desi singur, vai,
si fara de-ajutor,
plangand in disperare,
incepi sa simti usor:
cum lumea-i o poveste
de veacuri desirata,
inodand aceleasi fire
c-o umbra mult uitata.
Parand ca-i vie, intreaga,
desi pe ea se-nalta
catarge, de milenii,
ce suflete agata,
odata prins intr-insa
nu-i cale de speranta.

Dar mort, pe stanca vietii,
cu vulturii, din tine
sorbind, in roiuri sumbre,
cu gurile mult pline,
ajungi sa simti realul
si ceea ce te naste
ajungi sa dai deoparte
catargul ce te trage
dinspre adevar
inspre neant.

Si iti surazi apoi
nu-i cale de intors
ai prins al lumii fir
ce nu-ti mai are rost
incepi sa tragi dintrans-ul
catargele se-nec
azi cand privesti la dansul
voalurile se destrem.

—

Si e o lume noua,
amara dar tacuta.
Inca nu vezi lumina
si ceea ce te-ncanta.
Esti singur ca o rama
in solul ce ti-a fost
si casa si opreliste
si vad fara de rost.

Dar orisice sclipire
aduce o speranta.
Si desi orb, avansul
te-aduce mai in fata.
Inca nu vezi pamantul
si lumea din-afara
dar simti deja
cuvantul
si a lui forta chioara.

Este de necrezut acum
cum ai crezut, au ba,
si tot ce te-a facut
sa uiti de seama ta.

Azi in sfarsit adormi
in propriul tau culcus.
in viata ta din tine
de care-ai incercat sa fugi.

Nu mai e cale inapoi
si nici inainte.
Acum esti iar aici
in clipa cea fierbinte.
Incandescenta, vie
si fara de speranta,
fara de-amagire,
esti ce inseamna viata.