Frica de suferinta si respingerea creatiei / vietii
Ferirea de suferinta duce la impietrirea omului. Uneori oamenii impietresc cu zambetul pe buze, crezand ca ei au depasit nivelul suferintei. Suferinta o considera ca un soi de taur ce trebuie rapus, tinut sub control. Oamenii se viseaza puternici si in control, dar ei abia daca pot sa perceapa ce este vantul de afara, ploaia sau chiar propria lor respiratie. Si totusi… ei se viseaza in control asupra suferintei. Se fereste de suferinta doar cel ce devine o stana de piatra. In viata, viul se misca, traieste, observa, ia cunoastere de orice este viu, oricum si sub orice forma este el. Suferinta nu este atat de dureroasa, as putea spune ca este lipsita de durere… cand alegem sa o privim si sa o acceptam cu adevarat. Durerea vine doar din frictiunea si respingerea noastra a ei si defapt… a intregii vietii pe care o experimentam. Respingerea noastra ne da durerea.
De exemplu: o durere de cap, sau de dinti. Este neplacuta aparent. Dar, mai mult decat durerea de cap in sine, pe om il doare propria sa luare la cunostiinta de propria sa neputiinte. O durere fizica pare ca doare asa de rau, deoarece… noi atunci ne dam seama ca suntem defapt neputinciiosi si nestiutori, si asta ne sperie, si respingem acest fapt… precum respingem si incercam imediat sa amelioram durerea in sine.
Oamenii se tem de moarte, de exemplu. De ce oare? Au murit ei oare, au vazut ca e nasol de tot, si s-au intors nedorindu-si vreodata sa mai moara iar? Nup. Sunt speriati de moarte deoarece sunt speriati de propria lor neputiinta, necunoastere, lipsa de control si inchipuita pierdere a atasamentelor si indentificarilor de pe aici. Daca omul ar cunoaste ca poate sa moara de cate ori are chef si poate sa aleaga sa se intoarca inapoi fix din punctul in care a murit … si totul ar fi neschimbat, s-ar mai teme el de moarte? S-ar mai teme el de moarte daca ar stii ca poate oricand sa se intoarca inapoi si corpul fizic sa ii fie intreg si bine, exact ca si cand dai reset in Super Mario? Firesc ca teama de moarte ar deveni inexistenta. De ce sa-mi fie teama de ceva ce pot controla? De ce sa ma tem de ceva ce pot oricand sa fac sa fie conform cu vointa mea?
Teama reala a omului si infruntarea reala este cu propriul sau dragon interior, cu propria sa neputiinta, necunoastere, aparenta lipsa de putere, aparenta slabiciune, aparenta lipsa a indeplinirii vointei sale. Nimicnicia inchipuita. Acolo e buba umana.
Daca o durere de dinti apare, si tu ai stii totul despre ea, ai putea sa simti in tine insuti toate procesele care se desfasoara acum in tine, in ce dinte, ce tip de neurotransmitatori sunt afectati, ce tip de infectie sau inflamatie are loc, ce celule sunt afectate, ce anume din ce ai ales a cauzata sta… daca ai putea sa vezi toate, absolut toate, procesele interne.. si mai mult, daca ai putea sa operezi asupra lor, sa reduci inflamatia, sa intri in infectie si sa faci curat, sa dictezi un alt scenariu al lucrurilor, daca a dicta dupa propria ta vointa ar fi sub capacitatea ta… te-ai mai teme de durerea de dinti? A-i mai refuza-o? Ai mai lua pastile, sa o faci sa treaca?? Nup. Stiind ca poti intr-o clipa sa intri in ea, sa iti dai seama ce se intampla (exact ca intr-un mecanism fizic, un radio, o constructie din a carei lemn a picat un cui) si sa repari, ai face asta fara stres, ba chiar ai fi curios sa vezi ce anume se intampla.
Viata, in realitate, este doar asa. Fiintele au mereu acest gen de operare si putere. Doar aici, in aceasta simulare, putem sa ne inchipuim fara aceasta putere normala si banala. Culmea e ca… avem in continuare cu noi, toate simturile si puterile din realitatea reala. Testat. Doar ca … am fost hipnotizati (ca sa nu mai zic prostiti) ca nu le avem. Simularea aceasta este ceva de genul unei hipnoze. Realitatea reala este aici, in acelasi timp. Nu este undeva trilulilu, unde doar dupa “moarte” o putem accesa din nou. Ea este acum, aici! Doar acum si aici, in acelasi acum si aici, putem sa ajungem iar la ea!