Jurnal, 08.08.2019 : Intunericul suntem noi

Am fost impactata zilele trecute de cea mai simpla evidenta. Am petrecut atata timp plangand, rascolind, intorcand pe toate partile aceasta experienta numita “viata pe pamant”, blamand si aratand cu degetul constructia ei defecta si pe locuitorii ei falsi, robotizati sau abramburiti. Am petrecut atata timp, precum o musca intr-o panza de paianjen, zbatandu-sma sa ies din plasa … invartindu-ma ca un caine in jurul cozii, nevazand ca… eu sunt insusi intunericul pe care il blamez. Eu sunt cel ce poarta intunericul precum o haina pe care, cu timpul, am uitat-o ca fiind haina si mi-am insusit-o mie insami. Eu sunt intunericul pe care il blamez. Cum imi dau seama de asta? Simplu! Ce este intunericul? Ceea ce obstructioneaza, ceea ce ascunde, ceea ce impiedica vederea adevarului a ceea ce e. Si ce fac eu de cand sunt constienta de mine ca fiind un eu aici in “life on earth”? Ascund, obstructionez si impiedic ca ceea ce sunt cu adevarat sa se vada.

Teama mea cea mai mare pe aici a fost, de cand ma stiu, sa arat ceea ce sunt. Sa fiu, sa cuvantez, sa ma port exact asa cum simt si sunt. Si am ajuns foarte instruita in a ascunde ceea ce sunt, in a arata doar ceea ce – in mintea mea – ceilalti vroiau sa vada. Este o lupta a sinelui cu sine. A mintii cu propria minte. Exact ca un Don Quijote debil astfel m-am luptat cu mori de vant invizibile, create de mine in mintea mea, incercand sa ma pliez pe ceea ce – aparent – ceilalti dicteaza ca fiind bine. In lumea asta inversata, eu insami am propagat intunericul, inversarea – iar asta mi-a patruns atat de adanc in celule ca a devenit o a doua natura pentru mine.

Nu oare eu insami m-am temut sa dau glas exact cuvintelor care se simteau ca trebuie spuse? Nu eu oare m-am rusinat de propriile mele ganduri, porniri, instincte, si le-am blamat, ascuns, manipulat, inversat, imbracat in haine mai “potrivite” astfel incat – tot in mintea mea – sa am impresia ca se pliaza mai bine pe ceea ce – tot in mintea mea – aveam impresia ca ceilalti vor? Desigur ca si ei au rolul lor in a intari plasa, dar ei au doar rolul unor hipnotizatori sau magicieni: ei doar dau din gura, spunand “iata aceasta panza de paianjen te capteaza si te tine in ea” – iar eu cu mintea mea fac restul, crezandu-i. Ei au rolul ca dau din gura, eu am rolul ca ii cred. Si astfel, ei doar dand din gura m-au convins sa fiu intuneric. Sa ascund adevarul a ceea ce sunt si sa propag rusinea, vinovatia, ascunzisul, ne-aratarea. Si apoi… firesc, partea din mine obiectiva a luat opozitie, s-a rasculat impotriva acestei nedreptati si a inceput sa refuleze “de ce sa-mi fie rusine? de ce sa nu arat? de ce sa ma tem?“ Deh… frumusetile dualitatii :)))

Iata… eu insami sunt intuneric. Eu insami ferec, sfartec si tai, eu insami cosmetizez viata pura care trece prin mine … astfel incat in mintea mea sa am impresii de “bine”. Asta este chiar esenta intunericului, eu insami am facut tot ceea ce un intuneric ar face. Si chestia asta mi-a patruns asa adanc in “celule”… incat acum ma mir si ma minunez, si nu stiu daca pot imbratisa, iubi, si alinta acest copil infometat, speriat si totusi inteligent cat intreg universul.