Scrisoare catre sine?!!!
Uneori… as sterge tot ce am scris. As scoate tot, deoarece inteleg ca e foarte greu de inteles ceea ce scriu, si pare mai mult ceva nebunesc, ceva scris de cineva alienat, sau suparat pe viata. Si alteori mi-e teama ca gresesc. Ca poate ceea ce scriu vine dintr-o nebunie, ca poate ma insel, iar uneori..imi mai trece prin minte si gandul ca “cine sunt eu sa-mi dau cu parerea”.
Dar altadata, ceva din mine curge cu asa intesitate incat umple foi de explicatii si adevaruri, care ma rejuveneaza si ma lasa si pe mine masca, sau la care stau sa ma gandesc zile intregi. Totusi, intelegerea e una singura. Si imi asum ca poate sunt nebuna, ca poate ceea ce scriu si afirm e ceva nebunesc, de ne luat in seama, si altfel.. nici nu spun ca nu ar fi asa. Si nici nu recomand a fi luat in seama.
Dar stiu ca si eu in trecut am fost in perioade in care m-am simtit foarte pierduta, foarte alienata de mine si de lume, si cu ajutorul unei persoane, sau alta, a unor cuvinte, sau altele – spuse din Adevar, sufletul meu la simtirea acestora, a fost ridicat, a fost rejuvenat, si mi-am putut re-capata un strop de forta, cu care sa ma ridic de unde eram. Iar acele persoane, cuvinte, etc … nu erau persoane de langa mine. Nu erau persoane care mi-au dat sfaturi, sau m-au consolat, etc. Nicidecum. Erau oameni care traiau in Adevar. Oameni cu care nu aveam nicio relatie, unii poate nici nu mai existau. Cum ar fi Mihai Eminescu, un glas teribil de rejuvenant pentru fiinta mea. Acesti oameni inca mai aveau o licarire de Adevar in ei. Adevarul defapt m-a rejuvenat, si mi-a dat forta. Oamenii aceia au meritul de a fi avut curajul sa-l redea ne-distorsionat. Stiu ce inseamna sa fii in partea intunecata a sufletului si a vietii, si astfel mi-am facut curaj sa scriu pentru toti cei care (putini fiind, sunt constienta) se vor simti rejuvenati de Adevarul pe care imi fac curajul sa-l eman, exprimandu-l ne-restrictionat prin fiinta mea. Asa cum suna el – pentru unii nebunesc, pentru altii o gura de aer curat. Eu in fapt, nu am cum sa judec forta care trece prin mine, deoarece inseamna ca m-as identifica cu ceva anume. Iar eu defapt, sunt nimeni si nimic. Doar o forma incandescenta de atentie vie. Eu doar las sa existe ceea ce exista cu adevarat. Asta e tot ce pot sa fac. Si cu cat fac mai bine asta, cu atat si eu devin rejuvenata. Cand nu fac asta, si imi blochez fiinta deoarece nu da bine, nu se cade, sau pare nebunesc ceea ce se simte ca trebuie exprimat, observ ca incep sa ma inchid in mine, sa devin deprimata, sa nu-mi mai placa de nimeni si nici de mine.
Asa ca prefer nebunia de a-mi trai si vietui propriul sine, decat deziluzia de a trai si vietui sinele care ar trebui sa-l am, recomandat de societate 🙂
Cam atat 🙂