Cea mai de pret ambrozie / jurnal / 26.10.2016

Ma simt strivita sub propriile mele neputiinte. Parca cu orice pas fac ma mai impoticnesc odata pe drumul spre autenticitate. Iar asta ramane undeva departe. Simt ca nu voi putea niciodata sa transmit in lume spiritul pur ce trece prin mine. Nu stiu cum. Am prea multe ambitii. Sunt prea legata de nimic. Unde si ce drum sa urmez de acum ?

Striviti sub infinite panze de paianjen ce imi incetoseaza vederea. In mijlocul lor stau si ma zbat, crezand ca panza sau omul sunt tot una. Nu, panza e panza, omul om si paianjenul paianjen. Sunt suparata doar pe mine. Doar eu sunt calaul meu si victima ce intreaba de ce. Zilnic ne zbatem cu proprii nostrii monstri, crezand in van ca ei ne apartin doar noua, ne-vazand ca noi suntem celulele monstrilor. Strigatul si fervoarea lor devin dorintele si neputiintele noastre. Zambetele si glasul razei de soare sunt tot ei, dumnezei nostri. Noi traim ceea ce ei traiesc. Simtind ceea ce ei simt si ducand experientele mai departe, ca ei sa poata exista si sa se poata hrani. Poate noi suntem hrana zeilor, cea mai de pret ambrozie.

DN 2016