Despre ascultarea sufletului

Pana cand nu ajungi sa-ti simti sufletul, esti mereu intr-un anumit tip de chin. As imparti viata in doua etape – acolo unde poate fi cazul. Cea infantila, in care traiesti condus de valul vietii, al jocului de lumini si umbre, si cea in care iti descoperi sufletul – si incepi sa il asculti. Am spus acolo unde poate fi cazul, deoarece, de multe ori in momentul acesta al vietuirii noastre, oamenii pot trai o viata, si pot muri, fara sa-si dea seama ca cele mai ascunse si arzatoare impulsuri veneau din partea sufletului. Acele soapte, acele impulsuri pe care de cele mai multe ori le negam, care ne pun sa spunem sau sa facem lucruri pe care ne este imposibil de teama sa le spunem sau sa le facem, sau suntem prea orgoliosi pentru a le face – acele lucruri sunt cele mai fine indicii ale cuvantarii sufletului.

Viata poate fi impartita in doua etape: cea de dinainte sa iti descoperi vocea sufletului, si cea de dupa.

In prima etapa traim instinctiv. Adica din instincte programate (instinctele sunt intotdeauna programate, in realitate nu exista instinct, ci adevar si impuls de adevar. Instinctele sunt module de actiune repetitive, ele intr-un anumit cadru te vor face sa alegi acelasi tip de actiune. Si nu iti apartin. In realitate nu este asa. Fiecare cadru nou cere o noua actiune, deci trebuie sa fii mereu prezent si real). Traind din instict alegi mereu conservarea de sine, alegi mereu sa urmezi caile pe care le cunosti din societate. Alegi mereu o cale deja trasata de catre societate (chiar daca de cele mai multe ori consideri ca este alegerea ta, si calea ta.). Traind din instinct nu creezi nimic nou, te invarti mereu in aceleasi cai, repeti mereu aceleasi greseli si cauti mereu aceleasi lucruri. Cum iti poti da seama ca traiesti din instinct?

Intre prima si a doua etapa exista un punct de separare. O criza. Toate fiintele dotate cu suflet/spirit vor ajunge in viata lor la un punct de cotitura, o criza. O situatie in care viata ii va cutremura asa de profund ca niciun reper deja stiut din societate nu va mai putea sa le linisteasca golul si frica launtrica atat de adanca. Aici exista doua cai. Majoritatea nestiind de vocea sufletului, nestiindu-i glasul, nestiindu-i puterea, nestiind nimic despre el (nici nu ar avea de unde, deoarece nu se scrie/arata/spune nicaieri, deci nu exista in matrita informatia care sa poata fi insusita de minte) cad adeseori in depresie, dependente (de alcool, droguri, mancare, relatii, faima, atentie) iar unii ajung la suicid. Altii, dupa ce cad in aceste depresii, dependente, trec aproape printr-o moarte constienta, ajung in cele mai mari abisuri, in cea mai mare singuratate si in cea mai mare liniste si nemiscare posibila, de unde incep sa realizeze si sa auda .. vocea sufletului. In lacrimi de copil se trezesc ca aceasta a fost mereu acolo, si incep sa si-o aduca aminte .. in diverse situatii din viata, in diverse lucruri, locuri si oameni.

Vocea sufletului este mereu cu noi, de la nastere si pana la moarte. Ea nu apare doar la un moment dat. Dar la un moment dat o putem noi auzi. La acel moment dat cand (de obicei) am pierdut totul, sau am incercat totul si nimic nu a mers.

Vocea sufletului vorbeste suav dar foarte persistent si real. Ea vine de departe, nu din lumea aceasta. Ea vine de acolo de unde noi insine suntem deja protejati. Ea vine de acolo de unde nu exista pericol, foamete, sete, si nici dorinte. Vocea sufletului este precum soapta vietii. Incepand sa o asculti, sa ii dai crezare, si mai ales .. incepand sa ii faci loc in viata ta, sa actionezi in baza ei, toate chinurile dispar, deoarece .. tu insuti realizezi ca nu esti nimeni. Nu tu existi, ci ea exista. Si cel mai bun lucru pe care il poti face e sa fii un bun ascultator. Si sa ii dai crezare. Tu atunci vei curge cu ea, tu atunci in sfarsit vei fi ea. Tu atunci in sfarsit vei fi tu. Si nimic nu poate lua o alta forma decat a ta.

Dar cine are curajul sa isi asculte vocea cu adevarat? Ascultand vocea sufletului viata incepe sa capete din nou un sens. Un sens fara cuvinte, fara explicatii, in sfarsit sensul adevarat, unic .. pentru fiecare dintre noi.

Vocea sufletului este atunci cand simti sa spui ceva, si nu ai curaj sa o faci.

Odata ce iti asculti sufletul toate celelalte palesc. Nu mai exista frici, nu mai exista intrebari. Nu mai exista judecata de sine, deoarece tu stii ca nu existi – la modul in care exista o floare intr-un ghiveci. Odata ce incepi sa iti asculti sufletul, te eliberezi de povara de a fi cineva. Devii aproape ca un instrument muzical, ca o vioara, dar de data asta, bine acordata. Cand simti cu sufletul ca ceva trebuie urmat, il vei urma, si nu iti va mai fi teama de alegerea facuta. Nu vei mai avea de ce sa iti para rau ca ai pierdut (aparent) atatea lucruri, decizand sa urmezi ceea ce trebuia. Tot la fel de bine, in alta instanta, vei starui intr-o situatie cand aparent, nu ar mai fi nicio sansa sau niciun motiv sa faci asta.

Odata ce incepi sa asculti, totul devine mai simplu. Deoarece in sfarsit, nu iti mai duci povara ta. In sfarsit poti sa observi lucrurile la rece, fara sa mai ai vreun interes legat de ele. Fara sa mai vrei ceva pentru tine. Dorinta sa devine dorinta ta. Tu ramai gol de dorinte, vise, planuri si alte iluzii. Exista o singura mare dorinta, un singur mare drum, iar tu nu poti decat sa mergi pe el, sau sa te chinui ocolindu-l.