Despre moarte si viata vesnica
Adevaratul lucru pe care si-l doreste un om, nu este viata vesnica. Nu. Omul isi doreste defapt sa moara cand vrea el. Adica, sa paraseasaca aceasta experienta cand vrea el. Adica, sa traiasca aceasta experienta cat timp vrea el. Asta isi doreste omul.
Ei, din nou, au creat doua extreme. Viata limitata sau viata vesnica. Nu. Schepsisul nu sta in scenariile lor. Ci in adevar. Si adevarul ne spune ca… e vorba de al treilea factor: vointa. Omul nu vrea sa traiasca vesnic, si nici sa aibe o durata de viata limitata. El vrea ca durata sa de viata sa fie experienta si decizia sa. Cand a simtit ca a terminat, si se simte clar acest lucru, paraseste experienta.
Aici, in schimb, traim intr-un soi de fuga constanta. Ca si cum… am fi mereu pe fuga. Am fi mereu intr-un soi de hectic. Se si vede dupa cum respiram. Respiram scurt, abrupt, ca si cand am fi in panica, am fi atacati.
Omul vrea mai mult ca orice, sa ii fie ascultata vointa. Sa paota trai in voia sa, sa poata simti aceasta experienta cat timp are nevoie, fara sa fie grabit sau impins de la spate. Cei ce iau ca prezumtie ca, lasat aici, omul ar decide sa ramana la infinit se inseala. Omul real se plictiseste rapid de o lume pe care ajunge sa o cunoasca. El vrea doar sansa sa poata, in sfarsit, sa aibe ragaz, timp, si tihna sa experimenteze, in sfarsit, lumea aceasta.
Aici ne-au bagat un ceas in cur, si ne-au spus ca avem doar 40-60-80 de ani la dispozitie. Trage tare, casatoreste-te, fa copii.. ca dupa 40 nu mai ai cum. Strange bani, ca la batranete n-o sa ai cum, etc. Totul se desfasoara pe timp rapid. Du-te la scoala ca pierzi din ani, si nu mai poti recupera. Angajeaza-te, ca pierzi anii si nu mai faci experienta. Si tot asa, tot asa. Tot timpul intr-o fuga, tot timpul intr-o teama. Intr-un hectic. Intr-o moarte constanta, clipa de clipa. Si cu un timing final, si acela surprinzator… nu se stie cand vei parasi aceasta experienta, fara ca macar sa ai un cuvant de spus in aceasta priviinta. Te nasti fara un cuvant de spus, mori fara un cuvant de spus, si cam tot ce se intampla e fara a auzi vreun cuvant din partea ta.
Asta e durerea umana. Asta e putul in care omul a cazut.
Omul vrea sa isi recapete timpul, vointa si capacitatea de a experimenta creatia. Pentru a putea experimenta e nevoie de tihna, de putina liniste, pentru a incepe sa te conectezi cu lumea/creatia pe care o experimentezi. Noi suntem aici ca niste baterii vii. Nimic de-a face cu experimentarea normala a unei creatii.
Reversul este in noi insine. Deja medalia isi arata ambele fete. Si chiar putinul de experimentare pe care il putem face – ca si cum am avea vointa – are un imens castig, are un imens gain. Chiar si o secunda, o farama de experimentare reala aici, e cat un miliard de alte experimentari. De aceea, chiar daca suntem pe fundul putului, cu doar viermii miscand pe noi, in ultima si cea mai mare singuratate … e important sa ramanem reali. Sa ramanem fideli si sa experimentam chiar si disperarea, neputiinta, indignarea si frica ca si cand sunt ceva divin. Gura dragonului doar fum mai poate sa scoata, atunci cand noi incepem sa-i adoram flacarile si focul.