Ferma umana, carcera invizibila – partea 1

Ferma de oameni

Fiecare om, in adevaratul sens al cuvantului – om, adica, posesor de suflet, inteligenta, si vointa proprie, se afla intr-un fel de carcera “invizibila”. Asa zis invizibila, in sensul ca, nu a fost definita nicaieri in “matrice” si astfel ea nu “exista”.

Fiecare om este intr-o carcera, invizibila, iar el alimenteaza prin fiinta sa, alte mecanisme, scopuri, si fiinte. Suntem intr-o ferma de extractie. Si treaba este destul de serioasa. Caci, chiar si dupa ce te prinzi de cum sta treaba, incepe sa te roada intrebarea ok, si acum ce fac? In principiu, si la inceput de tot, nu prea poti face nimic in sensul real. Dar poti incepe sa faci primii pasi, si sa realizezi ca singurul care te poate ajuta, esti numai tu. Daca tu nu lupti pt tine, si pt sufletul tau, poti stai calm… nimeni altcineva nu o va face.

Suntem intr-o ferma de extractie umana. Ce se extrage? Fluidul vital, esenta a ceea ce porti cu tine. Cum? Prin toate situatiile in care ai fost inserat ai donat o parte din tine, ca sa le poti simti, experimenta. Firesc ca nu ai stiut nimic despre asta. Nici o bovina nu are habar de ce stapanii ei o duc zilnic dimineata la pasune, de ce o tin inchisa, de ce o duc la imperechere, si de ce ii colecteaza ceva atat de banal cum ar fi lichidul alb din uger.

Chiar daca carcera exista si e reala, avem, cei care simt asta adica, o datorie fata de insasi propria noastra esenta. Poate, totusi, undeva in spate, asta este unul din principalele obiective pe care le avem de indeplinit pe aici: intelegerea si respectarea cu adevarat, onorarea si respectul propriei noastre esente, adica suflet/spirit (nu conteaza denumirea). Ceea ce se vede clar, ca nu prea facem.

Am dat-o la schimb pe toate placerile “lumesti”, pe a fi om. Pe a iubi, a simti durere, placere, orgasme, lacrimi. Imbratisari, impartasiri, fantasme si circuri. Sufletul nostru e incapabil sa judece, si astfel, a ajuns in lumea din oglinda, crezand ca e o noua aventura. Dar, s-a dovedit o adevarata aventura, din care… inca nu se stie daca va mai putea iesi vreodata.

Atentie mare: tot ceea ce s-a spus, s-a scris, s-a demonstrat in lumea din oglinda/matrice, este si ramane o unealta de ascundere a adevarului. In schimb, tot in lumea din oglinda, putem gasi franturi de adevararuri, deoarece, cred ca… este un fel de regula, ca fiecare suflet sa aibe totusi la dispozitie unelte sa-si aduca aminte. Deci, uneltele exista. Dar … tine strict si efectiv de inteligenta propriului suflet, ca… dintr-un targ ambulant sa-si aduca aminte sau sa re-invente ce unelte ii trebuie ca sa repare masina si sa plece mai departe. Nimeni, nu va spune formula concreta. Pentru ca… encriptarea a fost individuala. Ca si in programare, cheia s-a encriptat dupa fiecare posesor, astfel nu ne putem ajuta unul pe altul sa evadam. Dar indicatiile si uneltele sunt, exista. Plus ca, pentru un suflet avansat nici nu e nevoie de prea multe indicatii si unelte, odata ce incepe sa se trezeasca.

Adevarul e prezent. E in continuare aici. Nici nu se poate altfel.

Carcera invizibila e reala. Iar fluidul colectat din fiecare fiinta poate fi divers: de la emanatiile emotionale, la emanatii energetice, orgasme, la substante si materie fizica, ganduri. Practic se colecteaza, se inmagazineaza si se consuma tot produsul unei fiinte. Adica sufletul sau. Atentia si lumina sa. Atentia unei fiinte este fluidul ei, este ea. Noi cand avem un gand, nu avem defapt un gand. Exista un gand la care suntem atenti. La fel. Cand avem o emotie, nu exista asa ceva ca avem o emotie. Exista o emotie in care suntem inserati. (chiar daca acestea sunt f vicioase si atentia noastra este imediat lipita de orice emotie, identificandu-se cu ea). Cand simtim ceva, dorim ceva, visam ceva, sau ne inchipuim pe noi insine intr-un fel anume (atentie mare la formularea folosita: ne INCHIPUIM pe noi insine intr-un fel anume), ne savuram imaginile create despre noi in capul nostru, cand suferim – noi, in toate aceste cazuri, suntem in intunericul fiintei noastre, adica nu traim in adevar, in lumina din noi – la care, daca am sta atenti, ne-ar da tot, prin faptul ca doar ne-ar revela adevarul a ceea ce suntem si ne-am aduce aminte. Cand facem toate astea: suferim, iubim, chiar si cand atingem un lucru, cand il gustam, cand in mirosim – fara ca sa fim prezenti in ceea ce facem, noi in clipa aia nu mai existam, atentia noastra se insereaza permanent in cusca acelui lucru, devenind una cu el. Astfel ea este rupta din noi, colectata, inmagazinata si folosita apoi pentru diversele scopuri. Asa cum noi colectam laptele de vaca si il folosim in diverse scopuri.

Este interesant de notat ca in intuneric, in lumea din oglinda, unde ne aflam acum, totul este ca un fractal care se tot propaga identic. Acelasi cod, care se tot propaga. Putem vedea ca din intuneric, noi fiind colectati, am ajuns sa colectam si sa consumam mai departe alte fiinte, sporind mai departe intunericul in lume. Intunericul asta e ca un virus. Atinge gazda, se propaga, se inmulteste si creste, generand multiplicat noi virusi care propaga mai departe intunericul. Adica, nestiinta, ambiguitatea, necunoasterea, misterul.

Lumina e clara. In lumina nu trebuie sa stii nimic, deoarece in orice clipa ai acces la toata informatia, nemijlocit. In orice clipa, daca interactionezi cu un lucru, poti stii instant totul despre el. Sau despre tine, sau despre orice. Este o cunoastere reala, vie, care releva lucrurile asa cum sunt ele. Si astfel, cunoscand totul, stii cine esti, si stii ce si cine sunt lucrurile inconjuratoare, si te misti in cunoastere, in lumina, luand decizii si actiuni in clar. Actiunile si obiectivele fiintelor din lumile luminoase sunt, cum sa spun, foarte sharp. Genereaza si cresc lumi. Pentru ca se misca in ceva clar, obiectiv, cunoscut. Astfel se poate crea, se poate avansa. Se pot genera lucruri fabuloase (fabulos in comparatie cu cunoasterea noastra aici).

In intuneric, in schimb, cunoasterea fiind inexistenta, sau fragmentata in miliarde de bucati, poati construi mereu doar franturi. Doar mici castele care in timp vor fi acaparate de alte castele, pierzandu-si urma. In intuneric nu ai ce sa construiesti, sau sa creezi cu adevarat. Singuri care creeaza si construiesc cu maiestrie in intuneric, sunt fiintele intunecate, ale caror lumi le apartin. Ei sunt maestrii ai timpului, stiu mai bine decat orice fiinta luminoasa cum sa uneasca bucatile de adevar, cum sa mesteruiasca lucrurile incat sa construiasca castele dupa castele, dupa castele, fara oboseala, deoarece scopul lor nu este creatia, forma sau obiectivul de urmare a miraculosului, ci scopul lor e de colectare a ceea ce e deja miraculos. E ca si cum, au dat skip la cei mai importanti pasi si se hranesc deja cu ce e mai bun. Adica cu fiintele care au facut munca asta de recunoastere a miraculosului, de sporire a sa, si de creatie, prin ele insele. Intunericul vine, ia o floare, o smulge, o miroase si o da cadou. Nu planteaza nimic, nu il intereseaza asa ceva. Sunt flori care cresc deja singure, de ce sa se oboseasca.

Lumina doar creste florile, din propria uluire de a le vedea ca exista, ca cresc, de a le simti mirosul. Si e o munca grea sa cresti florile. Deci, nu se face asa, cu una cu doua. E munca imensa sa cresti o floare. (asta e doar un exemplu. in lumea din oglinda florile, copacii, totul este artificial intr-un sens, un fel de cod, un program, nu ceva real, cu spirit si vointa de creatie individuala)

Asa cum pt o fiinta luminoasa e o munca in tot ce face, o munca interna. Constanta, reala, asidua. Pe care o face, deoarece asta e codul ei, asta e ea facuta sa faca.

Nu exista intuneric, nu exista lumina. La urma, urmei, exista o mare vointa, si atat.

Notite pentru mine: oare exista vreo sansa, sa mai exist si in alta forma, mai reala, mai apropiata de adevar, decat aceasta ?