Despre frica de adevar / trairea sufletului / primele chemari / Jurnal / 31.03.2016
Despre frica de adevar / trairea sufletului
Imi dau seama ca toti credem in ceva despre noi insine. Si mai mult decat o credinta, sunt anumite instincte/ sentimente inradacinate. Si nu stiu cum dar mereu ma lovesc de sentimentul ca ma ascund fata de adevar. Noi ne ascundem fata de adevar adoptand toate scuzele astea.
Adoptand scuza ca suntem slabi, ca suntem parasiti, neajutorati, tradati, umiliti, desconsiderati, neapreciati, neobservati, neintelesi, neascultati. Spunandu-ne si simtind asta despre noi avem o scuza sa fim importanti, sa avem o poveste de povestit. Sa ne conturam eroul care in ciuda a toate la finalul zilei invinge inca odata obstacolele ce i se navalesc in cale si triumfa salvandu-i pe ceilalti. El puternic, invingandu-si propriile slabiciuni. Parca ne-am inventat o lupta in care sa ne pierdem, ca sa avem alta treaba si sa nu facem ce ar fi adevarat de facut. Dar care ar fi acest adevar enorm care ne sperie intr-atat?
Ce ma sperie oare asa rau, incat devine blackout complet cand incerc sa ma gandesc? E ca un scurt circuit, ca ceva dincolo de care nu pot sa patrund.
Si e interesant ca slabiciunile mele au fost, unele au disparut, dar in spatele lor au aparut vizibile unele noi, si tot asa. Parca nu se termina niciodata, si intrebarea este : vreau sa se termine?
Vreau sa mor? Daca s-ar termina povestea asta as muri ? Daca incetez sa-mi mai spun povestea, voi muri ? Ce se intampla daca renunt la poveste? De ce am teama de moarte cand ma gandesc la asta? Ce simt instinctiv ca s-ar intampla? Ce fac eu defapt in timp ce scriu aceste cuvinte? Cine sunt eu?
Toti suntem legati intr-un fel sau altul de aceasta realitate/poveste. Legaturile sunt bizare, sunt insasi constructia eroului. Sufletul nostru ne imbie sa fim ceea ce am fost construiti sa fim. Eroul acesta. Pozitiv, negativ, nu conteaza. Sufletul nostru tanjeste spre a-si trai povestea.
Cand ii dam frau liber sufletului povestea se contureaza frumos, noi suntem fericiti sa ne traim povestea, sa fim cel mai bun erou care am fost predestinati sa fim. Cand nu ii dam frau liber, cand incercam sa il ingradim in limitele cunostiintelor noastre care l-ar pastra nevatamat si castigator, eroul nu mai poate fi el insusi, nu mai poate face treaba pe care o are de facut. De altfel, niciun erou nu devine erou fara sa infrunte elemente dificile, neasteptate, si sa le treaca cu brio, si cu ajutorul prietenilor sai si al fortelor naturii. Asta inseamna ca pentru a fi un erou trebuie sa fii suficient de curajos incat sa nu te protejezi de nimic. Trebuie sa fii gol si liber in fata vietii. Si in timpul furtunilor sa cauti atunci solutia, nu inainte, sau dupa. Astfel ar vrea sufletul nostru sa se prezinte. Asa a fost el menit sa fie.
Dar ce s-a intamplat? De atunci si pana acum? Unde a intervenit teama? Cand ne-am simtit tradati de sufletul nostru, cand ne-am pierdut increderea in el? A pierdut el oare vreo batalie fara sa stim? Ne-a lasat el goi intr-un desert de gheata, candva demult, sa plangem pana la finalul existentei? Ne-a rupt el bucati din noi si le-a vandut cand noi dormeam? Ne-a inselat el vreodata? Ne-a dezamagit? Cum am ajuns sa nu mai credem in el? Cand ne-a dezamagit sufletul nostru pe noi?
Ce bucati lipsesc din noi, ce bucati ne-au fost luate, de privim in oglinda cand ne temem si ne temem chiar de el? Cand am pornit razboiul impotriva sa? Si cu ce motiv?
—
In sufletul meu exista aproape o certitudine ca nu pot avea incredere in el, in sufletul meu, in viata. Niciodata nu e acolo cand am nevoie de el, niciodata nu are grija de mine sa primesc ce imi doresc. Ba e, ba nu e. Ba ma lasa singura, ba nu. Si eu de unde sa stiu, cand il am alaturi si cand nu? E incert. Cand mi-am pierdut increderea in sufletul meu? In viata, in Dzeu? Cand am fost asa dezamagita, ca n-am mai vrut sa stiu de el si de toate prostiile sale? Cand mi-am luat viata in maini spunandu-mi ca voi avea singura grija de mine de acum? Cand m-a lasat o clipa, cand m-a scapat o clipa din bratele sale, pentru a ma prinde din nou mai jos, dar suficient incat sa-mi pierd increderea ca ma poate sustine necontenit? Cand? Cand se uita la mine decizand sa nu ma ajute, sa ma lase sa caut in continuare, uitandu-se direct in ochii mei fara ca eu sa il observ? Cand si de ce decide sa nu ma ajute? Sa ma faca sa trec acest test, oarba sa castig batalia, nestiind unde ma aflu si care sunt regulile. De ce el, tocmai el, tocmai el, tocmai el, mi-ar face asta? De ce tocmai tocmai tocmai el ? Ma simt dezamagita, inselata, abandonata, tradata, tocmai tocmai tocmai de el. El ar trebui sa fie aici sa ma ajute. El ar trebui sa imi aduca o patura calda in mijlocul pustiului, el ar trebui sa fie intotdeauna si fara de scuza aici, aici, aici. Unde este el, cavalerul inarmat cu toata cunostiinta Universului, gata sa ma sustina in fiecare clipa? Unde esti, suflete?
Sunt suparata pe el. Pe sufletul meu. Pentru ca m-a parasit, pentru ca m-a lasat sa ma descurc singura. Si pentru ca, am nevoie de ajutorul sau. Si nu stiu cum sa-i cer ajutor. Cum poti cere ajutor unui suflet? Ajuta-ma ca sa … ce? Ajuta-ma. Am nevoie de ajutor. Am nevoie sa fim impreuna, asa cum eram la inceputuri. Am nevoie sa crezi in mine, si eu in tine, si sa nu ne mai certam. Cum, cand si de ce .. ne-am permis sa ne departam? Ce ar fi putut sa se intample intre noi? Suflete, te intreb? Vrei sa vii de acum sa ma pazesti cu umbra ta, cu tine insuti. Prin tine eu exist, prin mine tu esti. Ce vrei mai mult? Nu am nevoie de nimic mai mult decat de tine. Nu pot singura, nu stiu, sunt oarba, nu vad, nu simt, nu aud, nu stiu nimic. Cu tine sunt totul. Ti-am cerut ajutorul in scris. Te astept sa vii. Trebuie sa vedem ce se intampla aici. Am nevoie de tine.
Mi-e teama si sa te chem, de teama ca ma vei insela, ca nu vei veni. Ca nu esti, ca nu ma auzi, sau daca ma auzi vei decide sa nu vii. E treaba ta, eu am nevoie de tine. Si te chem. Vino, nu ma auzi? Vino, vino, vino. Sufletul meu.
—
DN 2016 Jurnal