Jocul emotiilor
Emotiile nu inseamna sa fii sensibil. Lipsa emotiilor nu egaleaza cu a deveni insensibil. Ci mai degraba cu a fi real, si a vedea adevarul. Nu inseamna ca daca nu mai joci jocul emotiilor, esti brusc o stana de piatra, ca nu mai cunosti bucuria si suferinta. Astea doua, in lumea asta, sunt ca si aerul. Independent de ce alegi, traind aici, le vei simti.
A trai in afara jocului emotiilor, inseamna in schimb .. chiar asta: a le simti. A nu le mai refuza. Cand vine o emotie negativa foarte puternica, noi suntem obisnuiti de copii – vazand in familie si in jur cum se poarta “oamenii” – sa actionam negativ. Adica.. sa actionam in baza ei. Multi copii nu stiu sa faca asta de la bun inceput. Ei invata asta pe parcurs. Se poate si observa. De multe ori sunt parinti care fac remarci negative unui copil, remarca care observata de orice adult ii provoaca acestuia furie sau consternare, dar pe care copilul nu o intelege, nu o observa. El intreaba: “dar ce inseamna prost?” Copii nu inteleg din prima emotiile negative, si nu raspund negativ la o emotie negativa, pana nu invata asta de la mediul inconjurator. Ei in cel mai rau plang, ca sunt suparati de ceea ce li se intampla, ceea ce este ceva foarte inocent. Esti suparat, plangi. Nu dai cu parul, nu te razbuni, nu intorci negativitatea, nu o traiesti, nu incepi sa intri in rolul ei. Plangi, pentru ca ai fost ranit. Si te doare. E ceva real, prezent, ce ti se intampla acum, si corpul tau suspina. Si asta e realitatea. Bineinteles ca putem observa si multi copii care de mici par niste “draci impielitati”, aceia chiar sunt de mici de factura negativa, nu sunt doar reflexia parintilor, dar asta e alt subiect.
Lumea asta incearca sa ne invete, de cand suntem copii, sa fim negativi, sa fim ca ei, sa lucram, sa simtim si sa actionam cum actioneaza ei. Si e foarte tentant sa facem asta. Foarte tentant. Si datorita acestui lucru cam toti suntem negativizati intr-o anumita masura. Si nimeni nu ne spune ca atunci cand avem o emotie negativa, e cel mai important lucru sa o simtim! Inainte de a mai face orice actiune! Si nimeni nu ne spune, de asemenea, ca orice actiune facuta in baza unei emotii (atentie!) nu face decat sa sporeasca acea emotie. E ca si cum noi am umple-o cu viata. Chiar daca pe moment pare ca situatia a luat sfarsit, in noi s-a instalat acea emotie, in noi acum locuieste acea entitate. Care peste cateva zile, o luna, un an, isi va face din nou simtita aparitia. Singurul lucru pe care o fiinta cu suflet il are de facut este sa simta emotia! Simtind emotiile pe care le simtim noi ne ramanem noua insine reali, ramanem prezenti, simtim adevarul care are loc in fiinta noastra. Suntem afectati de o emotie, atunci adevarul ne spune chiar asta: in momentul asta sunt afectat de emotia asta. Si simt emotia care o simt. Pentru ca e reala, ma afecteaza, o simt. E ca si cum te-ar durea genunchiul, si tu in loc sa te opresti sa observi ca te doare genunchiul, incepi sa il iei la bataie pe prietenul care te-a scos la jogging ca din cauza lui te doare genunchiul :))
Deci una din cele mai importante lucruri despre emotii este ca oamenii refuza sa le simta. Refuza sa constientizeze ceea ce simt. Refuza sa ramana prezenti intr-o emotie de ura, de nedreptate, de rusine, de consternare. Unii nu stiu cum sa fuga mai repede de orice de genul asta. Fug, refuza, anihileaza emotia, incep sa se razbune pe ceilalti, etc etc.
Al doilea lucru foarte important este ca, daca nu mai joci jocul emotiilor nu inseamna ca nu esti senzitiv. Ca nu ai sentimente. Din contra, dupa ce incepi sa-ti simti emotiile, devii chiar extrem de senzitiv la tot felul de influente. Incepi sa simti oamenii din jur. Incepi sa simti locurile si culmea si energia obiectelor din jur. Si toate le simti pe fiinta ta, pe corpul tau, cum ar veni. Le simti in piept, le simti in burta, le simti in gat, in cap, in centrul sexual. Simti emotiile oamenilor, simti entitatile si rolurile in care sunt inserati, fara sa vrei sa faci asta. Deci esti extrem de senzitiv.
Apoi, ultimul detaliu este ca… emotiile sunt ca niste entitati in sine. Ele nu sunt pozitive sau negative, desi exista si sub-entitati a unei entitati principale, care se ocupa doar de o anumita latura. Spre exemplu: ura. Ura in sine este o entitate. Aceasta entitate aproape ca ademeneste, la un anumit nivel, fiinta libera, iar daca fiinta libera isi indreapta atentia asupra urii, prin atentia indreptata fiinta se identifica cu ura, si incepe sa o traiasca. Dar fiinta libera nu traieste ceva viu, real. Ura aia e ceva programat, similar unei entitati program – care are doar cateva tipuri principale de scenarii, de actiune, etc. Este un fel de program pe calculator. Entitate program. Tu deschizand acel program incepi sa fii atent la cum ruleaza el. Dar nu tu rulezi, ci programul 🙂 Tu doar esti atent la el, te-ai identificat cu el (caci pe tine oricum nu te stii, nu esti constient de tine, ci doar de lucrurile pe care le “privesti”), si acum crezi ca tu esti acea ura, ca ura aia esti tu, si incepi sa rulezi programele si actiunile deja pre-setate in ea. Entitatea programul ura. La fel si cu iubirea. Iubirea si ura sunt acelasi lucru, sunt parte a aceeasi entitati mai mari, chiar daca in manifestare ele au luat actiuni diferite. Si au senzatii diferite asociate lor. Se si vede clar… cazul clasic intre iubiti. Acum poti sa iubesti pe cineva, si peste 10 minute sa fie fiinta pe care o urasti cel mai tare. Sta dovada toate cartile si filmele de “iubire”. Aceeasi poveste repetata. Asta e faza cu emotiile. Ele ne tin sa traim aceleasi povesti, repetate, repetate, repetate la infinit. Nu e nimic nou, nimic viu, nimic adevarat, care s-ar naste din clipa vie si prezenta, din inteligenta, creativitatea si stralucirea unei fiinte reale, vie. Sunt doar programe carora, noi dandu-le atentia, ajungem sa fim dependente de ele. E ca si cum ne uitam cand eram mici la cartoon network de dimineata pana seara. Noi nu ne mai puteam desprinde de povestile acelea repetate. Stiam pe dinafara episoadele, le vazusem de atatea ori, si totusi… ne uitam, iar si iar, din nou si din nou, la aceleasi povesti. Nu ne puteam desprinde atentia de povestile alea.
In realitate exista senzatii despre lumea si oamenii din jur. Dar acele senzatii sunt oarecum statice, nu se schimba, sunt reale. O anumita senzatie/sentiment pe care il ai fata de cineva, ramane acelasi in fiinta ta, independent de cum se poarta sau ce se intampla la exterior. Uneori o fiinta pur si simplu nu iti place, independent daca la exterior ea de cand o stii s-a purtat cu tine ca si cum ar fi numai lapte si miere. Simti ca ceva nu e ok, dar nu poti sa zici ce. Asta nu inseamna ca nu te porti ok cu fiinta aia. Dar stii ce simti, si ramai atent. La fel de bine, o persoana pentru care tu in inima ta simti o anumita valoare, poate la exterior sa iti faca probleme, sa iti aduca emotii si situatii negative. Tu privesti show-ul dar stii in inima ta adevarul. Stii ce se simte in sufletul tau, stii senzatia pe care acea persoana o emana in tine. Si senzatia/sentimentul ala nu se schimba, independent de toate lucruri care se schimba la exterior. Astea sunt cazuri intalnite de mine. Mai sunt si cazuri in care desigur, o persoana pe care simti in inima ta ca e ceva ne-inregula la ea, se poarta ne-inregula si la exterior, si vice-versa.
Deci totul e posibil. Ideea este sa incepem sa gandim in realitate, in adevarul a ceea ce este. Si daca vrem sa incepem sa fim reali, prezenti, adevarati, sa incepem sa ne vietuim sinele… logic ca vrem sa renuntam la programe si scenarii repetitive, cum ar fi acestea din jocul emotional.
Copiii pling cind sunt suparati, pentru ca nu au alta solutie de descarcare a frustrarii si negativitatii in prima faza cind sunt bebelusi. Cind mai cresc,ei nu pot sa dea cu parul pe spatele adultilor, nu pot nici sa-i injure, nici nimic, pentru ca din experienta ei stiu ca se va lasa cu alte alea, mai nasoale, deci le ramine doar plinsul.
Insa nu se aplica si in cazul supararii provenite de la aceilalti copii : se bat intre ei ca chiorii, isi fac sicane si tot felul de mizerii prin care se razbuna ori descarca de suferinta provocata. Ca sa nu mai zic de cruzimea cu care isi descarca frustrarea pe animalele mai slabe decit ei . Copiii sunt foarte cruzi, eu nu cred in inocenta lor, pentru ca lucrind cu ei, mi-au aratat fix contrariul. In opinia mea, ceea ce adulti catalogheaza drept ” inocenta ” copiilor e un mit, e doar lipsa crasa de informatie, cunostinte si intelegerea lumii in care traim de care dau dovada copiii.
Da, pai… multi copii, sunt ceea ce se numesc “draci impielitati”. Multa lume au impresia ca demonii sunt doar oamenii mari. Nup 🙂 Sunt demoni nascuti de mici, ca si demoni. Si sunt multi. La fel ca in viata oamenilor mari. Eu tin minte de la scoala, ce fiinte erau pe acolo, dar pe vremea aia nu aveam cum sa stiu, si nu catalogam. Totusi actiunile lor erau pur si simplu extrem de negative. Si fara motiv. Si am vazut de mica astfel de fiinte cauzand suferinta animalelor, lucru pe care eu nu l-am inteles nicidoata. Exista desigur si copii inocenti, aceia care raman puri si plang cand ceva rau se intampla, de exemplu. Si am vazut astfel de copii, iarasi. Dar mai rari. Multi sunt oricum robotizati de mici, se iau dupa ce vad in jur. Rar sa vezi un copil cu spirit/suflet real. Se distinge dintre toti. Eu am vazut un copil de genul, si ai o senzatie langa de el de dragoste pura, instinctiva, ca atunci cand vezi un iedut mic, sau un catelus micut, si simti senzatia aia de iubire. Asa am intalnit eu doar 2-3 copii pana acum. (mie nu imi plac copii, apropo)
E adevarat ce spui. La scoala, copiii care sunt de calitate superioara, aia sunt absolut terorizati de monstri care le sunt colegi.
Adultii, de bine de rau, se manifesta mai cu perdea, insa puradeii de scoala… fereasca ‘Mnezo ! Sunt niste monstri care se manifesta in toata splendoarea lor, fara bariere, fara camuflaj, pentru ca … mvai, inocenta puradeilor si tra-la-la ! N-am inteles niciodata adoratia si cultul pentru boraci. Nu cumva sa zici ceva de boraci ca ti-ai dat foc la valiza ! Apropos, nici mie nu-mi plac boracii, si din fericire am predat mai mult pe la din aia mai mari.
Exact. Pana si cei mai liberi in gandire, nu pot sa realizeze ce draci sunt copii. Daca spui ceva de copii, toata lumea se uita la tine ca la ultimul psihopat. Dar e exact cum spui. Astia micii n-au nicio bariera, se desfasoara in toata splendoarea lor demonica. Si nimeni nu le zice nimic, ca-s copii :))) =))) Am vazut odata in tren 2 parinti, cu doi pui de demoni, efectiv transpirati, terorizati de astia doi demonasi. Am impartit un compartiment cu ei, si am putut sa observ mascarada. Deja eram in perioada in care incepusem sa ma trezesc si le-am dat la astora mici instant un jet rece, ca deja incepeau showul de stoarcere a “strainului” din tren. :p
Asta nu pot sa inteleg nici eu, cum pana mea parintii si cei care au de-a face cu micile mizerii, nu vad, nu pricep cit de monstruos se comporta boracii lor ? Sau vad, pricep si considera ca asa e bine ? Acuma, nu cred ca exista puitor, oricat de inchinator la boracul din dotare ar fi el, care sa nu admita, fie si printrre dinti ca boracii sunt sursa majora de stres din viata lor si ca le-a cam distrus viata big time.
Daca corelezi cultul boracilor cu moda noua de dresaj ( cultul boracilor ), in care li se permite sa faca absolut orice, sa se cace in capul parintilor si a celor din jur … rezulta ceva foarte interesant. E ca si cum au dat drumul haitei de monstruleti intr-o turma de oi dresate sa indure si sa faca frumos pentru ca … monstruleti !
De bine de rau, in Romania le mai trage una peste ceafa, le mai da una peste bot, insa in Occident nu ai voie sa zici absolut nimic, indiferent ce ti-ar face monstruletul. Face ture de alergare prin apartament, rage de parca il eviscereaza cineva de isi nenoroceste vecinii, iar legea le da dreptate lor. Deci practic esti lasat la mila demonilor caare se desfasoara fara bariere si iti fac viata iad, doaar pentru ca ii ai vecini, ori pentru ca mergi la acelas magazin in care ei rag si se dau cu curu de pamint. Sa vezi aici stoarcerea parintilor de energie, cind ala micu face ca toti dracii iar parintele nu poate decit sa stea sa astepte rabdator ca ala micu’ sa isi termine showul !
Oh doamne… Da, am mai auzit de tari precum Norvegia, in care parintii aproape ca nu pot sa spuna nici pas copiilor. Da.. este regizata si gandita desigur, operatiunea asta, pacat ca oamenii inca sunt sub vraja copiilor. Defapt, ca orice operatiune, are loc doar prin adormirea noastra si acceptiunea societatii.