Despre gauri negre si vietuirea reala / partea 2

Poate nu am o cursivitate a explicatiei. Dar ideea este asta: nimeni nu iti face tie niciun rau. Si niciun bine.(paranteza aici. exista oameni care incearca sa iti faca rau sau bine voit, ideea este cum experimentezi tu acel lucru, in realitatea ta). Lucrurile, oamenii, evenimentele … se intampla ! Asa cum se intampla o ploie afara. Tu insuti le simti bune sau rele (este acelasi lucru intr-un fel), in functie de gaurile negre pe care le ai in tine. Suna ciudat? Sunt gauri negre peste tot in noi, acolo unde nu mai folosim lumina propriului nostru suflet (spirit, putere, adevar, nu poate fi definit in cuvinte). Aceasta lumina este insasi natura noastra. Codul din care am fost creati. Este o substanta, precum apa, focul, etc. Nicaieri nu ne vom simti mai bine, mai acasa, decat in ea. Cautam orbiti si fara de-ncetare in jur, oameni si situatii care sa ne reflecte acea predispozitie unica din noi. Cautam fara incetare oameni si situatii in care sa putem gusta, din nou, din acea unica esenta. Dar, orbi fiind, in lumea simturilor, cautam acestea in ceea ce se intampla in fata noastra, si cautam sa simtim aceasta esenta prin simturile noastre externe. Nu e cum se spune ca (,) cautam in exterior, nu. Noi doar cautam sa simtim ceea ce stim ca exista in noi, prin simturile noastre externe, deoarece nu mai stim cine suntem, nu ne mai aducem aminte cine suntem. Si singurul lucru pe care il stim aici, este ceea ce vedem, ce gustam, ce auzim, ce pipaim, ce mirosim, etc. E logic ca translatam, fara sa vrem, si cautam sa simtim acea beatitudine prin intermediul simturilor fizice. Sa auzim cuvinte frumoase din gura cuiva, sa fim imbratisati de o persoana care ne creaza sentimente similare cu dragostea din noi, sa vedem lucruri in jur care ne oglindesc acea frumusete, acea dragoste din noi. Dar, de mers direct la ea, nu mai stim cum sa facem. Si din contra, evitam, ca intr-un joc copilaresc de-a baba oarba, chiar orice apropiere de drumul direct spre ea. E ca un joc imens, in care ne ferim singuri de ceea ce ne dorim, defapt, cel mai mult. Si acum, nu ne mai ferim. Am luat decizia, candva odata, demult, atunci inca stiam ca e un joc. Acum, dupa atatea “runde” am si uitat ca jucam aici. Am si uitat ca suntem imbracati in straie nostime si ca ne prefacem. Am ajuns sa credem ca suntem regi, sau cersetori, eroi sau invinsi. Am uitat ca toate acestea au fost candva doar o distractie. Doar un joc. Dar jocul e real. Deoarece experienta si timpul e viu. Timpul si fiinta ta s-a scurs jucand acest joc. Si experinta e reala. Oricat de fals ar fi decorul. Tu ai trait real tot ceea ce s-a intamplat. Si aici e schepsisul. Sau grandoarea creatorilor. Jocul este real. Tot ceea ce experiementezi, experimentezi in realitate, pe costul fiintei tale. Daca ai un impuls intern, si nu il asculti, te costa timpul si fiinta ta. Tu ai impresia ca nu s-a intampla “nimic”, doar un alt proiect esuat, o alta relatie care nu a mers, un alt prieten cu care te-ai certat. Dar in realitate, totul este doar un decor. Aceste lucruri “se intampla”, dar timpul se pierde. Va intrebati acum, ei si ce as putea sa fac cu acest timp? Nu este el chiar pentru asta, pentru vietuit aceste lcururi? Daca nu mai fac asta, ce sa fac cu timpul meu??? Timpul pe pamant, este de un fel anume. Foarte fizic, foarte ceasic. Foarte ticaitor. Dar pe langa acest timp, mai mult inventat, mai mult mecanic, mai exista un alt fel de timp, si acela este mai mult ca un fluid, ca un suflu de viata, si este timpul fiintei tale. Acela nu este ceva ce se consuma, intr-un fel, dar in acelasi fel, este ceva ce te hraneste, iti da viata, si te creste. Folosind acel timp pentru a-ti “cumpara” experiente emotionale in acest plan, il dai din tine. El in acele momente, in care tu simti o emotie, sau gandesti un gand, si esti inserat in acel gand cu toata fiinta ta, el practic se consuma. Fluidul fiintei tale se opreste pentru tine, si se duce la schimb pe acea experienta. Nu stiu de ce e asa. Asa se intampla. Noi ne dam din fluidul fiintei noastre, din “timpul” fiintei noastre la schimb pe aceste experiente umane. Este exact ce facem in realitate cu banii. Doar ca, la un mod mult mai real, noi facem asta deja cu timpul fiintei noastre. (si nu este vorba de timpul fizic, de ore, minute, etc, acestea sunt inventate, ca o metoda de regulare a experientelor, in realitate acel timp nu exista). Timpul in realitate este un fluid viu. (ce nu se consuma niciodata, dar care poate fi consumat, mancat, folosit, inbuteliat, etc…)

Secretul este in schimb altul. Si e foarte interesant. Se poate sa traiesti toate experientele pe care le traiesti in plan fizic, fara sa dai din timpul fiintei tale. Ba din contra, poti sa traiesti o experienta sporind si crescand propria ta fiinta, si odata cu asta, si fluxul(volumul) posibil de timp care poate trece prin tine. Sa se inteleaga clar, acest tip de timp este un fluid care pe tine te tine in viata (la nivelul fiintei tale reale, nu doar la nivelul personajului care il vietuiesti acum) si iti da viata, asa cum este seva pentru un copac! Este chiar o foarte buna reprezentare pentru ceea ce esti tu, si ceea ce este el. Tu de fiecare data cand iti inserezi o crenguta intr-o emotie anume, acea crenguta este consumata, este pierduta. Pare wow, dar asa este. In schimb, poti trai viata prin simtul tau real, si atunci tu nu mai inserezi nicio crenguta nicaieri. Tu doar existi, ca si un copac. Te misti, mergi, mananci, si existi ca si pana atunci. Doar ca in loc sa te identifici cu ceea ce faci, observi ceea ce faci. Incepi efectiv sa iti traiesti viata ta prin simtul real al fiintei tale. Adica, pare culmea, dar de abia atunci incepi sa traiesti cu adevarat. De abia cand nu te mai identifici cu lucrurile din jur, cu emotiile care iti trec prin fata, cu gandurile care fac ca mascarazii in jurul tau. Aceste lucruri nu fac decat sa iti atraga atentia, pentru a ti-o fura, a-ti adormi fiinta, mancandu-ti crengutele pe care le-ai inserat pentru a avea acele experiente. In schimb, odata folosita propria ta lumina pentru a experimenta, crengutele raman la locul lor. Si ba mai mult, ele incep sa creasca, sa se dezvolte. Datorita fluidului care le hraneste si datorita faptului ca nimeni nu le mai consuma. Si cum faci asta? Poate parea banal. Dar tine de observatie. Si de simtirea sinelui tau. Toti marii maestri spirituali au spus non-atasare, non-identificare. Au incercat sa o spuna cat mai simplu au putut. Dar nu au dat toata explicatia, si astfel, oamenii nu au inteles ce inseamna asta. (e nostim sa spui nu au inteles, din moment ce fiecare stie aceste lucruri in el insusi, deci ele nu trebuiesc intelese. Aceste lucruri pot fi doar re-amintite, re-cunoscute; de stiut si de inteles, le intelege si le stie oricine in el insusi deja.) Non-atasare, non-identificare, non-judecata. Si mai e ceva: simtirea lumii prin simtul tau propriu. Exemplu concret: cand mananci un mar, in loc sa te gandesti la ce ti-a spus colegul de la job in dimineata asta, si cum te-a iritat, si ce ar fi trebuit sa-i spui tu lui, si nu i-ai spus, si in loc sa simti acele sentimente de furie, regret, slabiciune… mananci marul si simti gustul marului. Simti textura lui, simti corpul tau cum inghite bucatile, simti intim ce simte fiinta ta la consumul marului si cum i se pare ei – si asta fara sa te gandesti la asta, sau sa te focusezi sa simti ceva. Aceste simturi se intampla automat fara ca sa faci tu ceva anume!!! Asta este important. Asta defapt este foarte important si foarte bine de mentionat. Cel mai simplu lucru, cel mai real, este chiar simtul tau propriu. Pentru acela nu trebuie sa faci nimic. Noi avem automat aceste simturi in noi – ele ruleaza tot timpul, doar noi suntem atenti la altceva. Cu cat te straduiesti sa il simti, nu il vei simti. Pentru ca, atunci cand te straduiesti, o faci dintr-un punct de vedere mental, avand si cautand o senzatie de un anume tip. Poti sa te linistesti cu ideea ca simtul tau oricum iti trimite simtiri clipa de clipa, chiar acum cand citesti acest text. Mai ales acum, cand citesti acest text, deoarece nu prea mai te gandesti la altceva. Desi poti simti emotii de dezaprobare sau aprobare. Si nu e cazul sa faci asta. Sa simti emotiile astea. Poti sa citesti textul fara sa ai vreo emotie, si sa vezi ce-ti zice simtul fiintei tale. Poate ei nu-i trebuie aceasta informatie acum, si vei simti. Sau poate ii era sete de aceasta informatie, si nu te mai poti dezlipi de ce e scris aici, desi e scris asa anapoda si deloc cursiv.

Cuvintele sunt foarte greu de folosit pentru a exprima trairi si cunostiinte vii, reale. Sunt asa ca si cum ai incerca sa descrii intreaga fauna si flora a pamantului. Se vede de cati oameni a fost nevoie, si asta doar pentru a caracteriza si a oferi denumiri. Nicidecum sa le poata cineva numi functiile lor inderdependente, sau de simbioza, etc. Cuvintele si cunoasterea cu cuvinte este mult mult mult prea slaba. Mult prea slaba.

Adevarata cunoastere este, cum ar veni, analogica, cuantica, imensa, experimentala. Este o cunoastere directa, vie, fara cuvinte. Wow, cum au putut cuvintele sa existe vreodata, ce inedit sa incerci sa faci asa ceva sa functioneze. Si uite ca functioneaza pana la un punct. Pentru vietuirea noastra prezenta, culmea e ca.. ele sunt suficiente.. Incredibil. Bine ca in background exista in continuare si comunicarea reala intre lucruri, chiar daca pentru noi ea pare inzibila si inexistenta, incat aproape ca te bufneste rasul de cat de mult noi chiar credem ca nu o vedem.

Si ca sa revin la exemplul cu marul. Cand mananci un mar, il poti manca gandindu-te la cine stie ce altceva, sau simtind cine stie ce emotii (bune sau rele) – nelegate de el, de mar, sau ii poti simti gustul marului, textura sa, si simtirea ta intima, interna despre el. Vei fi uimit de ce simtiri vei avea. Unele la inceput nici nu le vei crede. Chiar la inceput de tot, nu le vei baga de seama. Dupa le vei observa, dar nu le vei crede. Dupa te vei gandi, dar oare poate o fi posibil sa fie asa? Si mai la final, de abia, vei incepe sa le dai crezare. Orice lucru este asa. Orice lucru in aceasta realitate poate fi vietuit astfel. Prin fiinta ta, sau prin emotii, ganduri, perceptii, identificari. Si de ce zic identificare. Este imposibil sa simtim altceva decat prin fiinta noastra proprie. Dar schepsisul a fost asta: ok, daca fiinta nu poate simti decat prin ea insasi, cum sa o facem noi sa ni se ofere? Hai sa inventam niste povesti, prin care fiinta sa considere ca acele povesti sunt ea, si astfel crezand, ea se va darui povestii, uitand de ea, iar noi o vom colecta din acea poveste. (ca un fel de modulare si demodulare in teoria informatiei si a undelor) Noi insine ne daruim, pentru totdeauna, fiecarui gand, emotie, sau traire emotionala pe care o avem. Ele nu pot exista fara atentia noastra catre ele. Ele sunt precum niste haine. Odata imbracata o haina de rege, noi ajungem sa credem ca suntem regele, si uitam ca am imbracat acea haina. Si ne purtam ca un rege. Sau ca un cersetor. Nu conteaza. Ideea este ca se uita cine a imbracat haina, si se poarta si se manifesta ca personajul acelei haine. In manifestarea ca acel personaj, ca regele, in cazul de mai sus, noi – in acea clipa – nu ne mai manifestam ca fiinta noastra reala! Ci ca regele. Asta este singurul schepsis. Asta este singurul. De asta toti maestri au zis non-identificare. NU pentru ca ar fi ceva rau sa te identifici!!!!! Poti sa te identifici cat vrei. Dar, daca vrei sa traiesti in real, in fiinta ta reala, si mai ales, atentie .. ceva greu de perceput cu mintea, dar trebuie luat ca atare, daca nu se intelege clar, mai ales daca vrei sa cresti, sa te dezvolti, ca si fiinta! Trebuie sa traiesti prin simtul fiintei tale, prin fiinta ta reala, nu prin imaginatiile, si rolurile, si jocurile pe care le vietuiesti. De ce este asa? Am explicat, si voi mai explica intr-un post separat. Ca sa cresti ca si fiinta trebuie sa te traiesti pe tine insuti. Ca sa te traiesti pe tine insuti trebuie intai sa elimini toate rolurile pe care le joci, si care nu le esti tu. Pasul asta este foarte dificil, mai ales la inceput. 80% din oameni vor considera ca e o nebunie curata ce se scrie aici, si nici nu-si vor putea inchipui ca si-ar dori sa faca o asemenea tampenie, incat sa-si doreasca sa-si dea seama care ar fi acele roluri. 20% din oameni vor cadea pe ganduri, si se vor gandi putin oare ce roluri joc, oare care sunt eu, si care sunt rolurile pe care am ajuns sa le cred ca sunt eu? 10-15% vor uita rapid, in schimb, a doua zi, dupa ce au citit aceste randuri. Singurii care nu vor uita, cei 5% sau mai putini, sunt cei care au ajuns intr-un fel sau altul, singuri la aceasta cunoastere, inteleg deja aceste lucruri – dinainte sa le vada scrise aici, chit ca constient sau nu, si regasindu-le nu fac decat un aha-moment, si isi readuc aminte de o simtire din ei. Acei oameni, vor avea sansa sa poata incepe procesul de a-si analiza propriile identificari si roluri pe care le-au acceptat in aceasta existenta. Vor putea, cu putin curaj, sa vada, incetul cu incetul, haina cu haina, pe care au imbracat-o si pe care astazi, o joaca, de parca acele haine chiar ar fi ei. Si incetul cu incetul, in loc de fiecare haina vor putea imbraca stralucirea si frumusetea fiintei lor adevarata.

Si atunci, cand vor musca dintr-un mar, de abia vor astepta cu curiozitate sa vada cum se simte acesta, sa-si vada propria fiinta interactionand cu acel mar. Vor urmari spectacolul cu curiozitate, cu bucurie (o altfel de bucurie, nu una emotionala).

Este interesant de notat, ca lumea aceasta, de aceea bine i-am spus lumea din oglinda, este foarte foarte fooooaaaaaaaaarte similara cu lumea reala, intr-un sens. Nici nu se putea altfel. Daca nu ar fi fost asa, nu am fi putut sa o adoptat asa de bine. Si in lumea reala exista senzatii similare cu emotiile. Dar ele nu creaza identificari. Ele nu creaza atasamente. E greu de explicat. Dar de exemplu: si in lumea reala, e posibil sa mananci un mar care sa aibe un gust, o savoare, sau o interactiune cu fiinta ta, care sa nu iti placa. Atunci tu, te opresti din a manca acel mar. Logic. Nu exista emotii despre asta, desi exista un simt al faptului ca nu iti face bine, nu iti place acel gust. Si asta este ceva logic, normal, se simte, se vede. Dar nu creaza un atasament, sau o emotie. Nu arunci marul, nu il injuri, in sensul ca nu simti emotii in tine, nici bune, nici rele. Pur si simplu traiesti ceea ce este propriu fiintei care esti, in interactiunea in care te afli. Si este ceva incredibil de tare, de frumos, de fain. Dar folosesc cuvintele astea doar pentru ca nu am altele. Ele nu reprezinta ceea ce acest mod de vietuire este in realiate, ci e doar o descriere conform mapei mele de perceptie si traducere a acestui sentiment. Eu traduc astel lucrurile. Ele sunt altfel. Dar pentru mine astfel se pot traduce, astfel pot eu simti senzatia de a fi si a simti lucrurile prin fiinta ta, prin realul din tine.

Apropo, ceea ce noi numim frumos, ceea ce ne bucura, este ceva ce se apropie de un sentiment, de o dragoste, de ceva fidel fiintei noastre.

Deci si in lumea reala, exista senzatii. Dar ele sunt mai degraba foarte logice, foarte palpabile… foarte asa, concrete. Adica vezi ca un lucru nu iti face bine, sau iti face bine. Si asta e tot. Nu ai emotii despre el. Pur si simplu observi ca acest lucru se intampla. Si iei actiunea care e necesara, conform cu scopul pe care il indeplinesti (in realiatea reala lucrurile cam urmeaza un scop anume, nu ceva fix, dar asa ca o dorinta mai mare, ceva din ele insele.) Ca si in cazul de mai sus, daca gusti un mar si acesta este amar, si simti cum corpul il respinge, scuipi bucata si arunci marul pe pamant si gata. Nu exista sentimente de furie, care sa se inmagazineze, si sa te feresti dupa de orice mar. La urmatoarea experienta cu un mar, vei proceda, aproape ca si cand acea nu ar fi fost, desi lucrurile sunt putin mai altfel, si nu este intru totul asa. Dar ca si principiu. Nu stiu eu altfel cum sa exprim in cuvinte, nu am altele mai bune acum, incat sa relev ca nu exista emotii.

Dar in lumea din oglinda, aceste lucruri firesti, au fost translatate in emotii. Bine, sunt multe de zis. Aici emotiile si gandurile troneaza, deoarece noi am uitat de noi insine, nu stim cine suntem. Normal ca nemaistiind cine suntem, sntem mereu cu frica in san, nu mai stim nimic, si astfel depindem de emotiile pe care le simtim fata de lucrurile din jur, ca sa stim cum sa ne purtam.  Depindem e mult spus. Nu, nu depindem. Asa am hoatarat. Poate din plictiseaza, poate din altceva, sa ne oferim lor atentia noastra. Poate am fost, intr-un fel, pacaliti. Sau poate suntem captivi, sa facem acest lucru.

Acum sunt obosita, si nu mai pot continua. Dar mai erau lucruri de zis.

Am tot timpul impresia oricum, ca aceste cuvinte, sunt prea slabe pentru a exprima ceea ce este.