Un observator e lipsit de preferinte

Adevaratul eu e lipsit de preferinte. Nu are idei. Nu are dorinte. Daca nu ar exista asa numita “voce a sufletului” care sa imi foloseasca drept ghid, nu as putea distinge stanga de dreapta. Atat de fara preferinta sunt.

Se pare ca… cand am intrat in acest joc am imbracat o serie de costume. Sunt multe, cateva zeci. Costum de preferinte, costum de dorinte, costum fizic, costum de simtire emotionala, etc. Daca nu as fi imbracat aceste costume, nu as fi putut interactiona si mai ales… intelege ceva din acest “joc”.

Vocea sufletului imi pare mai mult ca un drum in care eu mi-am codat dinainte anumite lucruri, ca sa mi le pot aminti aici, si ca sa ma pot folosi de ea ca de firul Ariadnei, sau de sfoara unui scafandru – cu care se poate intoarce inapoi din explorarea acvatica a unei pesteri. Sau o sfoara de bungee-jumping. Ceva care sa imi aminteasca ce am de facut aici, si in acelasi timp sa ma pot folosi de ea ca sa ma intorc inapoi. (firesc finalizarea lucrului aduce si finalizarea jocului.)

Pestera e larga si cuprinde in ea posibilitati infinite, desfasurate fractalic. Toate aparent sunt diferite, infinite la numar, dar in esenta e doar una si aceeasi. E doar o formula de baza raspandita in mod recursiv, fractalic (cei ce stiu programare inteleg mai bine acest concept) care genereaza miliardele, infinitele forme si situatii aparent distincte.

Ce ma frapeaza este ca… eu nu sunt creativa, nu am preferinte, nu am dorinte, desi aici pe toate le pot explora. Prin mine se scurg ideile, scrisul, creativitatea, preferintele, dar eu le observ cum se scurg si nu se scurg, vin si pleaca, iar eu par mai mult un spectator cu o telecomanda in mana care poate decide pe care anume sa o experimenteze. Pe care sa o priveasca mai atent, sau pe care sa o refuze, sau ignore. Eu doar dau voie, sau nu, anumitor lucruri sa se exprime, sau nu, prin mine (prin atentia mea).

Lucrurile acestea ( in mod bizar pentru o ureche obisnuita ) sunt deja create. Nu este nimic nou. Toata plaja de posibilitati, chiar daca aici par infinite, este deja creata. Nu traim un scenariu viu, ci un scenariu gata facut, prin care ne miscam cu atentia si alegerile noastre. Pot alege sa explorez creativitatea precum pot alege sa explorez distrugerea, pot alege sa explorez/privesc durerea, pot alege sa privesc placerea. Eu sunt cel ce alege, dar eu nu sunt cel ce le creaza. Cel putin asa pare pentru mine.

Si paradoxul cel mai interesant este ca… nici macar nu am nicio preferinta de alegere defapt. Daca nu ar fi aceste costume cu care m-am imbracat si datorita carora reusesc sa am anumite indentificari cu anumite preferinte, nici nu as putea alege ceva. Totul mi-ar fi tot una, si mai precis.. totul mi-ar parea egal si la fel. A trebuit sa ma indentific, prin ajutorul acestor costume, ca sa pot explora aceasta “lume”. Indentificarea este, desigur, un acord. Am luat decizia sa fac asta. Si ce este si mai interesant, nu este ca am luat decizia si gata… e ca… in clipa asta iau decizia. Si in clipa asta imi pot schimba decizia, si decide altceva 🙂

Forta mea e unica forta a unui observator: atentia sa. Lumea se naste unde privesc si inceteaza sa existe acolo unde incetez sa privesc.

Fiind in lumea din oglinda, unde totul este inversat, atentia este split-uita in ea si oglinda sa. E un soi de iluzie optica/defazare optica. Aici nu merge sa nu privesc, sa ignor sau sa refuz. Pot sa neg oricat aici, pot sa-mi intorc privirea cat vreau, ei iata… de data asta ele nu dispar, ci raman acolo pana imi fac treaba de a le privi. Ba mai mult, ele sar si imi atrag atentia, fac tot felul de giumbuslucuri, tot felul de tertipluri doar doar sa le privesc si sa le nasc.

Culmea privind lucrurile cu adevarat… ele dispar, adica.. se nasc 🙂 Inceteaza sa fie moarte, create, si devin ceva viu.. si astfel, dispar din aceasta lume moarta. De asta noua ne pare ca un lucru dispare dupa ce il “constientizam”, defapt el… a ajuns sa fie viu in lumea reala, si nu mai are cum sa se afle aici. Aici se afla doar creatia creata, moarta, statica – inca ne-nascuta, ne-adusa la viata – care e in mana “observatorilor”/muncitorilor spre a o aduce la viata prin insasi atentia lor.